Cugetări despre har

Atât în cercurile docte ale savanţilor, cât şi în simplele discuţii dintre prieteni, dezbaterea privind existenţa lui Dumnezeu este soluţionată în foarte multe cazuri, apelându-se la ideea cauzalităţii. Dacă totul în lumea înconjurătoare are o cauză, atunci putem merge retroactiv, din cauză în cauză, până când, în final, trebuie să admitem existenţa unei cauze supreme, pe care o identificăm cu Dumnezeu.

Filosoful şi teologul rus Nikolai Berdiaev insistă însă, într-una din lucrările sale, asupra insuficienţelor acestui tip de argumentare. Fără a-i nega total utilitatea, Berdiaev propune totuşi o altă perspectivă: Dumnezeu, spre deosebire de natura înconjurătoare, nu îşi manifestă prezenţa în mod evident, constrângător. Dar omul, fiind existenţă spirituală şi permanent însetată de infinit, poate găsi în interiorul său indiciile şi resorturile care-l trimit cu gândul şi cu inima spre Dumnezeu, Existenţa absolută.

În faţa omului se pune problema tuturor problemelor - problema lui Dumnezeu. Această problemă se pune rar în forma ei pură şi originară: ea a devenit prea solidară cu scolastica încremenită, cu filosofia verbală, cu jocul de concepte. Cei care urmăreau să înalţe ideea de Dumnezeu au înjosit-o cumplit, atribuind lui Dumnezeu calităţi împrumutate din împărăţia Cezarului, şi nu din împărăţia Duhului. Nu există garanţii în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu; omul poate avea totdeauna îndoieli, o poate chiar nega. Dumnezeu nu cere să fie recunoscut aşa cum o fac obiectele materiale. El apelează la libertatea omului. Credinţa în Dumnezeu nu este altceva decât o întâlnire interioară în cadrul experienţei spirituale. Trebuie să admitem pe deplin că toate argumentele tradiţionale în favoarea existenţei lui Dumnezeu - ontologice, cosmologice şi fizico-teologice - sunt nu doar inconsistente, ci şi absolut inutile, ba chiar nocive. Critica lui Kant la adresa acestor argumente este extrem de convingătoare şi nu a fost combătută de apologetica tradiţională.

Există un argument cu mult mai puternic, pe care l-am putea numi antropologic. El constă în aceea că omul este o fiinţă care aparţine celor două lumi, lumea naturală a necesităţii dovedindu-se neîncăpătoare pentru el; ca fiinţă empirică dată, el se transcende, manifestându-şi libertatea care nu poate fi dedusă din lumea de aici. Toate astea nu demonstrează, ci indică existenţa lui Dumnezeu, întrucât descoperă în om un principiu spiritual. Mai importantă este prima senzaţie care nu poate fi exprimată în mod adecvat. Dacă încercaţi să vă reprezentaţi pentru o clipă autonomia lumii, bunăoară autonomia materiei în mişcare ca bază primă, veţi fi uimiţi cât de absurdă, de confuză, de neînţeles şi irealizabilă este această lume pe plan mental.

Întâlnirea cu Dumnezeu se realizează doar în libertatea spiritului

Concluzia indubitabilă a meditaţiei asupra lui Dumnezeu este următoarea: Dumnezeu nu poate fi gândit în conceptele raţiunii, care sunt totdeauna luate din lumea aceasta, diferită de Dumnezeu. Adevărul era doar de partea teologiei apofatice. A construi ontologia lui Dumnezeu este imposibil. Dumnezeu nu reprezintă o existenţă care totdeauna rezidă în prelucrarea gândului abstract. Dumnezeu este nu realitate, ci Duh. Dumnezeu nu este esenţă, ci existenţă. Despre Dumnezeu se poate vorbi numai în limbajul simbolic al experienţei spirituale. De altfel, metafizica este posibilă numai ca o simbolistică a experienţei spirituale, ca descriere intuitivă a întâlnirilor spirituale. Nu se poate pune la modul abstract problema lui Dumnezeu, ignorând omul. Existenţa omului considerat în profunzime şi la suprafaţă reprezintă singura dovadă a existenţei lui Dumnezeu, întrucât omul reflectă chipul Lui, fie şi adeseori în mod denaturat.

Omul este nu numai o fiinţă finită, aşa cum încearcă să afirme gândirea contemporană; el este şi o fiinţă infinită, infinitul în formă finită, sinteza infinitului şi finitului. Nemulţumirea omului faţă de finit, aspiraţia lui la infinit relevă elementul divin din om, este o mărturie umană a existenţei lui Dumnezeu, nu numai a lumii. Evocarea lui Dumnezeu în calitate de fiinţă autarhică şi imobilă constituie o gândire raţional-abstractă limitată, o asemenea înţelegere nu reiese din experienţa spirituală în cadrul căreia întâlnirile cu Dumnezeu sunt totdeauna tensionate. Omul se întâlneşte cu Dumnezeu nu în realitatea care este gândită în concepte, ci în spirit, în experienţa spirituală. Realitatea este marcată deja de activizare, de caracterul abstract devitalizant al conceptului, de necesitatea naturală idealizată şi de constrângere socială. Doar întâlnirea în spirit este o întâlnire în libertate. Doar în spirit întâlnirea cu Dumnezeu reprezintă un eveniment dramatic.

Care este adevărata demnitate a omului

Dumnezeu nu seamănă nici cu o forţă a naturii şi nici cu o putere de ordin social şi statal. Aici nu există nici o analogie, toate analogiile fac dovada cosmomorfismului şi sociomorfismului servil în înţelegerea lui Dumnezeu. Dumnezeu este libertate, El nu reprezintă necesitatea, puterea asupra omului şi societăţii, şi nici cauzalitatea suverană care acţionează în lume. Ceea ce teologii numesc harul dumnezeiesc este, în comparaţie cu libertatea umană, o lucrare în om a libertăţii divine.

Se poate spune că existenţa lui Dumnezeu reprezintă carta drepturilor omului, îndreptăţirea lăuntrică a luptei cu natura şi societatea pentru libertate. Demnitatea omului constă în nesupunerea faţă de ceea ce este mai prejos decât el. Pentru asta însă trebuie să existe ceva ce este mai presus decât el, dar nu în afara sau deasupra lui. Greşeala umanismului nu a constat nicidecum în afirmarea valorii supreme a omului şi a menirii lui de creator, ci în aceea că înclina spre suficienţa de sine a omului şi, prin urmare, avea o părere prea proastă despre om întrucât îl considera o fiinţă exclusiv naturală şi ignora spiritualitatea lui. Învăţătura lui Hristos despre om ca fiinţă după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu afirma demnitatea omului ca fiinţă spirituală liberă, care nu este sclavul necesităţii naturale.

Libertatea există numai în cazul în care, pe lângă împărăţia Cezarului, există şi împărăţia Duhului, respectiv împărăţia lui Dumnezeu. Repet: Dumnezeu nu este o realitate obiectivă la care s-ar putea aplica noţiunile raţionale; Dumnezeu este Duhul. Or, principala însuşire a Duhului rezidă în libertate. Duhul nu este natura. Libertatea nu poate fi înrădăcinată în natură, ea îşi are rădăcinile în Duh. Caracterul relaţiei omului cu Dumnezeu nu este de ordin natural-real, ci de ordin spiritual-existenţial, de profunzime. Fără Dumnezeu nu există Taina. Fără taină lumea este searbădă şi omul este o fiinţă bidimensională, incapabilă să urce muntele. Fără Dumnezeu nu este posibilă victoria asupra morţii, nu există viaţa veşnică, totul este absurd, lipsit de sens. Dumnezeu reprezintă plenitudinea la care omul nu poate să nu aspire. Pe calea dialecticii logice încremenite, existenţa omului nu demonstrează existenţa lui Dumnezeu, ci o indică, mărturiseşte despre El.

Împărăţia Cezarului tinde să devină totalitară

Harul dumnezeiesc nu constituie o forţă care acţionează din exterior, el este manifestarea elementului divin în om. Între har dumnezeiesc şi libertate nu există un raport de opoziţie, harul nefiind decât o libertate iluminată. Aşa cum am scris nu o dată despre această chestiune, care constituie tema mea preferată, libertăţii iluminate îi pot fi opuse răul şi creaturalul, precum şi libertatea anterioară, increată şi deci nedeterminată, adică iraţională. Dar libertatea poate deveni iluminare şi îndumnezeire. Motiv pentru care este posibilă acţiunea, în istoria lumii şi a omului, a unor forţe iraţionale, a libertăţii obscure care generează necesitate şi violenţă. Acţionează însă libertatea iluminată, acţionează şi forţa divină. De aceea are loc o permanentă luptă între împărăţia Duhului şi împărăţia Cezarului, care tinde să devină totalitară.

Relaţia omului cu Dumnezeu implică o luptă dramatică între împărăţia Duhului şi împărăţia Cezarului, traversarea dualismului în numele monismului final care poate fi dezvăluit numai în perspectivă eshatologică. (Texte selectate din Nikolai Berdiaev, Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cezarului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998)