Cuibul sihastru din limpezişul de la Pasărea

Mărturisesc că nu mă aşteptam să descopăr în Valahia, în preajma Bucureştilor, un topos mănăstiresc în stare a-mi aminti de Văratec, chinovia unde am poposit de atâtea şi atâtea ori în peste trei decenii să mă rog, să scriu unele din cărţile mele şi să mă odihnesc nu doar vara, ci în toate anotimpurile. Credeam că satele de monahii ale Neamţului, Văratecul şi Agapia mai ales, nu au pereche în cuprinsul românesc. Dar în primăvara aceasta, pe la chindie, ajungând în limpezişul de la Pasărea, după ce-am mas la Cernica, mi-a fost dat să văz cu încântare un cuib sihastru asemănător în chip şi duh cu întemeierile monastice nemţene. Aşa mi se arăta Mănăstirea Pasărea ivindu-se în acel ochi din pădurea bătrână a întinsului de câmpie muntean, scăldat în apa cea limpede a lacului de la care i se trage numele.

Desigur, asemuirea cu pricina priveşte mai ales modul de vieţuire al monahiilor, precum şi rânduirea lucrării lor, ce se înscrie, ca şi în aşezările monahiceşti nemţene, sub pecetea dictonului cu miez de pravilă îora et labora“. Altfel există şi destule deosebiri între Văratec, Agapia şi Pasărea. Această din urmă sihăstrie s-a întemeiat într-un meleag silvestru, în ceea ce-a mai rămas din legendarii Codri ai Vlăsiei. Dacă în Neamţ, sub Ciungi, casele maicilor se înşiruie pe ulicioare suind pieptiş spre contraforturile montane, iar fiecare gospodărie de călugăriţe se răsfaţă într-o grădină mai mare sau mai mică, grijită cu un viguros gust al frumosului şi obştea de maici e cât un sat cu mulţi locuitori, la Pasărea locuinţele vieţuitoarelor, 132 la număr, sunt mai degrabă dispuse ca pe uliţa de târg de odinioară. Ceardacele nu au deschiderea şi luminozitatea celor de la Văratec, ci te duc cu gândul la nişte geamlâcuri menite a feri de vânturile pârdalnice ale sudului şi de arşiţele cele aprige ale Bărăganului. Dar şi unele, şi altele dintre aceste tocmiri de habitaţie sunt înveşmântate în strai floral şi stau sub puterea şi vraja tihnei. Prin odăi şi curţi unduiesc siluete ca de fum ce te duc cu gândul la părelnica întruchipare a Sfintei Vineri. Prin fiecare por alcătuirile respiră curăţia, una ce este în egală măsură a făpturilor umane, dar şi a graţioaselor plăsmuiri vegetale, muşcate, hortensii, begonii şi câte şi mai câte alte minuni florale, ce-s podoaba cea de preţ a locaşurilor de rugă, trudă şi hodină.

La Pasărea casele maicilor se strâng ca într-o stupină în jurul bisericii mari. Aceasta nu e chiar cea dintru începuturi. Impunătoare, rudenie parcă a celei de la Cernica, locaşul datează de la 1847. Atunci arhimandritul Clinic, stareţ cernican, sfântul de mai târziu, a târnosit-o după ce avusese iniţiativa înălţării acesteia spre a lua locul celei dintâi, mai umilă, distrusă de un pustiitor cutremur. Şi prima biserică de la Pasărea a fost tot ctitoria unui călugăr de la Cernica, arhimandritul Timotei. Sfinţia Sa a purces, aidoma Cuviosului Iosif, cel trimis de Paisie de la Neamţ să întemeieze mănăstire de maici la Văratec, la temeinicirea unui schit de măicuţe la Pasărea, care urma să se afle sub veghea lavrei de la Cernica. A ales locul, potrivit legendei, fiind fermecat de trilurile unei păsări ce cânta de zor din coroana maiestuoasă a unui stejar secular. Îşi dorise, cum a mărturisit-o, ca viitoarea lui ctitorie să aibă frumuseţea acelui concert păsăresc. În vreme, prin osteneli de generaţii, visarea monahului, pornit să grijească cuib sihastru pentru trei măicuţe, a prins viaţă. Nu uşor, pentru că încercările au fost multe şi adeseori grele. Dar cumpenele, oricât de mari s-au arătat, fost-au biruite prin frăţietatea vieţuirii şi lucrarea cea vrednică ca de stup a unei comunităţi ce şi-a dus şi-şi duce traiul în respectul sacru al legilor vechi ale monahismului, cele care presupun o exemplară solidaritate şi existenţă în una sub proteguirea Domnului. Fiecare casă de la Pasărea e a unei familii şi toate familiile alcătuiesc monolitic nea­mul cel monahicesc. La strană se succed rând pe rând, cum cere rânduiala, toate vieţuitoarele dintr-o casă. Şi la ascultările vieţii de mănăstire se petrece cam la fel. Însă când trebuie să fie laolaltă la datorie, în biserică, la câmp, în gospodărie sau ateliere, nu lipseşte nimeni.

Simţi, intrând în incinta Mănăstirii Pasărea, că bate o singură inimă şi se aude parcă aceeaşi respiraţie. Îmbrăţişarea e una duhovnicească. Nu estompează personalităţile, care-şi găsesc întotdeauna cadrul de exprimare propriu, fie că e vorba de rugă sau de lucrare. Şi astfel rezultatele sunt mănoase. Domneşte aici, la Pasărea, un climat al păcii şi armoniei, şi o bucurie a existenței simple ca la începuturile lumii, în comuniune cu Dumnezeu şi cu toate cele izvodite de El. Maicile se străduiesc, şi cel mai adesea izbutesc, să facă din locul acesta un spaţiu mirific, unde păşind încerci senzaţia că te afli pe tărâmul sacralităţii şi liniştii sufleteşti depline. Acest sentiment, unul tămăduitor, i-a atras la Pasărea, la fel ca şi la Văratic şi Agapia, pe reprezentanţii intelighenţiei româneşti. La Pasărea a trăit şi lucrat ultimii patru ani ai vieţii sculptorul Gheorghe Anghel. Marele artist îşi are aici şi locul de veci. În Muzeul Mănăstirii Pasărea, un spaţiu special este dedicat celui care ne-a lăsat cea mai adevărată întruchipare sculpturală a lui Mihai Eminescu, statuia din faţa Ateneului. Tot în cimitirul mănăstiresc de la Pasărea s-a înveşnicit şi Geo Bogza şi aidoma lui mulţi alţi intelectuali de vază. Toţi aceştia au fost parte a marii familii spirituale de la Mănăstirea Pasărea.

În urmă cu doi ani s-au rostuit 200 de ani de existenţă a chinoviei ilfovene. Momentul jubiliar a găsit mănăstirea înnoită din temelii. Au fost puse în valoare caratele de frumuseţe ale tuturor zidirilor, ale bisericii mari, ale clopotniţei, un veritabil turn vestitor, s-a schimbat pardoseala din biserica mare cu dale de marmură şi superbe mozaicuri, s-a primenit pictura de viguroasă expresie, s-a refăcut muzeul şi a căpătat chip nou întreaga incintă. Pasărea ne oferă azi o privelişte luminoasă şi odihnitoare. E fructul strădaniilor obştii conduse cu o autoritate ce vine din iubirea misiei de vrednica maică stareţă stavrofora Mihaela Costache, continuatoare a unui ilustru şirag de păstoriţe ce-au scris istorie aici în cele peste două veacuri de existenţă.

De te abaţi din Bucureşti şi tai pâlcurile de pădure ce-au rămas din faimoşii Codri ai Vlăsiei, dai fericit de cuibarul sihastru din limpezişul de la Pasărea. E un ostrov în care vei găsi apa cea mereu reîntineritoare.