Cultul liturgic - „adevărata catedră de teologie a Bisericii“

Paradigma autentică a teologhisirii în spaţiul creştin ortodox a fost întotdeauna îmbinarea armonioasă dintre teologia harismatică şi teologia ştiinţifică. Teologia academică legată de împărtăşirea eclezială de Dumnezeu este absolut necesară comunităţii creştine. Nefiind dublată de dimensiunea liturgic-duhovnicească, ea devine sterilă, speculaţie gratuită, spectacol intelectual. Teologia academică trebuie să-şi aibă izvorul în teologia charismatică. Gânditorii creştini au sesizat faptul că la adevăr omul participă, se cuminecă de el. De aceea este necesar ca la edificiul oricărui efort teologic de factură academică să aşezăm preocuparea fundamentării lui în viul relaţiei cu Dumenzeu, relaţie posibilă în dublul aspect, personal şi comunitar.

Aducând în discuţie tema cultului liturgic, Părintele Dumitru Stăniloae avea să afirme că, de fapt, acesta reprezintă „adevărata catedră de teologie a Bisericii“. În atmosfera liturgică, omul face cea mai profundă experienţă a lui Dumnezeu, unind Liturghia interioară cu cea comunitară. În acest sens, ar trebui sa vedem cultul Bisericii ca spaţiul relaţiei plenare a omului cu Dumnezeu. Prin Liturghie, prin Sfintele Taine, rugăciune şi asceză, persoana umană devine vas ales al Duhului Sfânt. Evagrie Ponticul, vorbind despre teolog, îl defineşte ca om al rugăciunii: „Dacă eşti teolog, te rogi, dacă te rogi, eşti teolog.“ Mesajul patristic nu face altceva decât să dea mărturie despre o realitate definitorie în Biserica Ortodoxă, anume, nevoia de a face teologie prin rugăciune sau de a împleti rugăciunea cu teologia. În starea de rugăciune, viaţa teologului devine epicleză, mişcările sale şi toate gesturile devin liturgice, iar atitudinea acestuia faţă de întreaga creaţie este una euharistică.

În Biserică, Hristos „ne umple de prezenţa Sa“. Imnologia, iconografia şi litera Scripturii conduc către o teologie a imaginii şi auzului, o „teologie a frumosului“(Paul Evdokimov), în care simţurile umane sunt transfigurate şi omul în integritatea lui este îndumnezeit. De la psalmii Utreniei la Apostolul şi Evanghelia Sfintei Liturghii, Hristos se împărtăşeşte în dar inimilor tuturor, permanentizându-L ca hrană duhovnicească. În slujbele sfinte, Dumnezeu ni se împărtăşeşte şi prin cuvânt, ceea pe Părintele Stăniloae îl face să vorbească de „o altfel de euharistie“. Nu putem, deci, separa teologia ortodoxă de cultul divin al Bisericii. Adevărata cunoaştere se realizează prin vieţuirea în iubirea şi harul lui Dumnezeu. Nu poţi fi teolog dacă eşti departe de Dumnezeu şi dacă nu ai certitudinea experienţei Duhului Sfant, în primul rând, în tine însuţi. Împărtăşindu-se de Dumnezeu, teologul înmoaie tocul în viul experienţei dumnezeieşti şi reuşeşte să dea o teologie profundă, în continuarea scrierilor patristice, contemporană şi orientată spre viitorul eshatologic.

Teologia ruptă de aspectul liturgic-eclezial „este păgubitoare, căci se fixează în formulele unui sistem trecut şi împiedică orice înviorare spirituală şi orice progres duhovnicesc“ (Pr. Dumitru Stăniloae). Fără experienţa liturgică, „teologia se dizolvă în antropologie, ecleziologia în sociologie, dogmatica se transformă în filosofie religioasă, morala devine cod etic, exegeza biblică devine filologie sau critică literară, liturgica se dizolvă în istoria artelor, predica în retorică goală, canoanele în jurisprudenţă, iar istoria bisericească devine o istoriografie pură“, remarca un teolog român contemporan.

Cultul liturgic este teofanic pentru că Îl împărtăşeşte pe Dumnezeu omului, este filocalic pentru că transformă omul vechi într-un om nou şi frumos, este epicletic pentru că invocă în toate aceste demersuri lucrarea Duhului Sfânt. A fi „fiinţă liturgică“ nu este o opţiune a creştinului, ci un gest esenţial şi prioritar în viaţa acestuia.