Cultura bizantină şi apelul la Tradiţie

Cu semnificaţii ce astăzi au şi accente peiorative, apelul la autoritatea Tradiţiei a reprezentat mereu pentru omul bizantin calea privilegiată în afirmarea identităţii sale.

Dar ce a însemnat, de fapt, tradiţia în acest orizont? Este remarcabilă complexitatea semantică sub care stă acest termen pentru bizantin. Desigur, în primul rând e vorba de revendicarea oricărui act spiritual de la tradiţia Scripturii creştine. Este cu totul lipsit de sens pentru trăitorul acestui fel de cultură să gândeşti dincolo de ceea ce îngăduie textul biblic, şi mai ales să o faci împotriva acestuia. Este aici un conformism sau o înţepenire necritică în litera unui text? Ne este greu să evaluăm corect situaţia, noi cei ce revendicăm gândirea liberă, neconstrânsă de nimic, ca element ce defineşte hotărâtor ideea de om inteligent. Ar trebui să avem în vedere mai cu seamă calea pe care autoritatea Scripturii a devenit un reper de necontestat. Secolele III şi IV, fiecare în felul său, sunt hotărâtoare în impunerea acestui indispensabil criteriu spiritual pentru întreaga spiritualitate bizantină.

Veacul al III-lea după Hristos a fost perioada marilor persecuţii, atunci când valoarea unei scrieri, Evanghelia, nu a fost probată în vreo controversă intelectuală, ci prin exemplul multiplicat la nesfârşit al martiriului, fapt ce dovedeşte că ceea ce întotdeauna a primat a fost experierea realităţii la care trimitea acel text. Exemplul martirajului a avut o extraordinară importanţă în modalitatea în care oamenii acelei vremi înţelegeau să se apropie de textul scriptural, de felul în care înţelegeau să se raporteze la acesta, adică diferit de orice alt text. Iar recunoaşterea creştinismului în timpul împăratului Constantin cel Mare nu poate fi înţeleasă altfel decât ca impunerea valorii unui mod de a trăi realitatea, surprinzător prin apelul la un înţeles al iubirii necunoscut până atunci.

Secolul IV, cel care a consemnat un cu totul alt orizont al felului de înfăţişare a vieţii creştine, a însemnat timpul precizării în cuvinte a felului potrivit de a fi înţelese realităţile şi trăirile proprii acestei noi spiritualităţi. A primat nuanţarea în exprimare, într-o mereu reluată şi necesară clarificare a înţelesurilor experierii creştine. Astfel că apelul la Tradiţia şi autoritatea Scripturii nu s-a putut face decât prin intermediul unei alte Tradiţii, Tradiţia Părinţilor, adică a acelora care au adus mereu precizările necesare în limpezirea controverselor legate de aspectele de esenţă ale dogmei creştine. Astfel că ideea de tradiţie se găseşte sub paradoxalul aspect de a însemna nu numai un reper iniţial, ci o istorie mereu înnoită a discursurilor şi scrierilor cu intenţie de limpezire a înţelesului surselor textuale originare.

Când bizantinul se referea la Tradiţie, nu avea în vedere ceva învechit şi oarecum depăşit, ci mai degrabă un fir conducător prezent în întreaga istorie textuală creştină de până la el, istorie neîncheiată, ba chiar săvârşindu-se sub ochii săi. Mai mult decât aceasta, Tradiţia mai înseamnă mereu reînnoita istorie a vieţii acelor care au trăit la modul exemplar adevărurile Textului fundamental, îmbogăţindu-i înţelesurile, cum este cazul stâlpnicilor sau a nebunilor pentru Hristos. A recunoaşte semnele unei tradiţii devine astfel echivalent cu a înţelege semnele autenticităţii spiritului ce o marchează pe aceasta.

Dar mai este şi o altă dimensiune a recursului la tradiţie. Bizantinii, principalii moştenitori ai valorilor civilizaţiei clasice greceşti, au înţeles importanţa contextului cultural creat de această civilizaţie şi mai ales a posibilităţilor unei limbi ce a fost adânc prefăcută atunci când a devenit unealta de exprimare a gândurilor marilor filosofi de la Heraclit la Aristotel. Cu rare excepţii, niciodată nu a trecut prin mintea unui bizantin că a fi creştin echivalează cu o ruptură culturală totală, cu instituirea unui model cultural radical înnoit care să nu aibă a face cu ceea ce s-a produs în civilizaţiile păgâne. Ba chiar în epocile de criză spirituală, sursele filosofiei greceşti au fost cu predilecţie invocate ca mijloace de susţinere a unei anumite interpretări. Recursul la textul clasic grec poate fi întâlnit într-o manieră asemănătoare atât în secolul IV, cât şi în secolul XIV, de unde şi mult repetata acuză de imobilism.

Ceea ce nu s-a înţeles este că avem de a face cu două atitudini în ceea ce priveşte tradiţia, una din ele fiind valabilă pentru ceea ce a însemnat păstrarea înţelesurilor şi nuanţelor fundamentale ale atitudinii existenţiale creştine. Însă, cealaltă, care are a face cu tradiţia culturală moştenită de bizantini, este de o cu totul altă factură. A dobândi o formaţie culturală solidă nu a reprezentat niciodată în Bizanţ un scop în sine, şi chiar acest lucru a fost nu de puţine ori un pericol dacă nu era însoţit de o dimensiune spirituală care să reprezinte criteriul de raportare la orice fenomen cultural. Pe de altă parte a dobândi instrumentele intelectuale a fost întotdeauna considerat a fi ceva de dorit, întrucât numai o minte antrenată putea să sesizeze corect nuanţele şi putea întrevedea adâncurile logosului scriptural.

Omul bizantin vedea în cultura elină mai degrabă o arenă de perfecţionare şi întărire a capacităţilor sale mentale. Cu cât cineva reuşea să adopte mai desăvârşit maniera de a scrie a unui poet clasic ori de a copia forma de expunere proprie unei mari filosofii eline, îşi dovedea abilitatea şi putinţa minţii sale. Tot la fel stăteau lucrurile cu subtilitatea interpretării de text, interpretarea pe nivele a pasajelor din Homer devenind piatra de încercare a puterii de comprehensiune.

Conţinutul textelor culturii elenistice nu a prezentat, cu puţine excepţii, un interes în sine, mai cu seamă în cazul poeţilor. Singurele chestiuni luate în serios au fost anumite teme ale filosofiei greceşti, dar acestea au primit valoare numai întrucât au constituit posibile modalităţi de expresie a unor adevăruri creştine. Iată de ce nu era nimic stânjenitor ca după o mie de ani de civilizaţie bizantină cineva să îşi propună să imite pentru a nu se ştie câta oară o manieră de discurs a Antichităţii păgâne. Chiar mai mult decât atât era un prilej de laudă.