Cum apropierea și ascultarea înseamnă vedere

Evanghelia după Ioan are o serie de cuvinte-cheie: Cuvântul-Logosul, Viață, Lumină, Adevăr, Înviere, Cale etc. Minunea vindecării orbului din naștere le conține pe toate într-o formă exprimată direct sau indirect. Citită în cadrul Sfintei Liturghii în Duminica a 6-a după Paști, minunea aceasta ne arată, pe de o parte, legătura dintre lumină și viață, pe de altă parte, cine sunt, de fapt, adevărații orbi și, nu în cele din urmă, asistăm la o vindecare sau o nouă creație a omului. Este o minune amintită doar de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, săvârșită de Hristos Domnul pentru a evidenția dragostea nemărginită a lui Dumnezeu față de om și cât de scumpă ar trebui să ne fie vederea nu doar în viața de zi cu zi, cât mai ales vederea duhovnicească. Dacă lipsa vederii fizice aducea cu sine, cel puțin în societatea iudaică și romană din timpul vieții Mântuitorului Hristos, o anumită precaritate materială, cu atât mai mult ne îndeamnă Hristos Domnul: „Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 36) pentru că El este „lumina lumii” (Ioan 9, 5). Părintele André Scrima, de la a cărui naștere se împlinesc 100 de ani, puncta faptul că relația dintre om și Dumnezeu implică o anumită distanță: „Distanța de străbătut între Dumnezeu și om este, așadar, de natură esențială sau ontologică. E distanță între două tipuri de ființe care par a fi menite unei distanțe totale, absolute. Or, în pofida deosebirii esențiale care le separă, inițiativa de a străbate distanța se ivește totuși; ea poate veni fie din partea omului, fie din partea lui Dumnezeu (...) Când vorbim despre dorință, vorbim despre omul care se pune integral la drum spre Dumnezeu. (...) Dar inițiativa poate veni și din partea lui Dumnezeu, iar aceasta este inițiativa care întemeiază propriu-zis o revelație” (Experiența spirituală și limbajele ei, Editura Humanitas, București, 2008, pp. 126-127). Cu alte cuvinte, vindecarea orbului din naștere este prilej de revelație sau de a deschide și noi, la rândul nostru, ochii.

Când vorbim de distanță, în mod inevitabil avem în minte și ideea de apropiere, iar învăță­tura creștină evidențiază din plin faptul că această apropiere este cu totul posibilă, iar inițiativa îi aparține lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul amintește într-unul din poemele sale dogmatice: „Cuvântul lui Dumnezeu, luând o parte din pământul de curând creat, a plăsmuit cu mâinile Sale nemuritoare chipul nostru și i-a comunicat viață; căci Duhul pe care i l-a insuflat este o fulgerare (o rază) din nevăzuta Dumnezeire”. Dumnezeu îl face pe om cu înseși mâinile Sale, lucru amintit și de psalmistul David: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit...” (Ps. 118, 73). Sfântul Irineu de Lyon amintește că aceste mâini sunt Fiul și Duhul Sfânt. Omul, creat pentru a da slavă lui Dumnezeu, prin viețuirea lui ne spune că faptele sale au un sens, o implicație în relația cu Dumnezeu și ele ar putea manifesta uneori ceva din slava lui Dumnezeu. Vindecarea orbului din naștere e relatată pe parcursul a două versete.

Boala, lipsa, handicapul ne încearcă. Vedem aceasta în lecturile evanghelice duminicale din această perioadă. Slăbănogul de la ­Vitezda, samarineanca Fotini, orbul din naștere ne arată paradoxal sau nu că perioada Penticostarului este perioada așteptării, a „postului” de Duhul Sfânt în care ­bucuria trebuie însoțită de aștep­tare, de ascultare și de nădejde aidoma Sfinților Apostoli care, după Înălțarea Mântuitorului Hristos, „închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 52-53).

Ascultarea sau disponibilitatea de a ieși din ceea ce putem numi zonă de confort, dacă handicapul aduce un confort?!, ni-l arată pe orbul din naștere ca pe un om încercat, dar care ascultând a crezut, a mărturisit și i s-a închinat, s-a dăruit lui Dumnezeu. Orbul din naștere mărturisește.

În omul cel vechi are loc o luptă între omul dinlăuntru şi omul dinafară sau, cum spune Sfântul Apostol, dorința de a face binele şi tendinţa de a săvârşi răul. Făptura nouă are drept caracteristică fundamentală credinţa. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe corinteni: „Cercetaţi-vă (πειράζετε) pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă (δοκιμάζετε) pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine, că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (2 Corinteni 13, 5). Amintesc și că în Ediţia Jubiliară a Sfintei Scripturi apare în loc de netrebnici - neîncercaţi. Nuanțele pot face diferența, dar în cele din urmă esențialul este redat de faptul că viaţa noastră primeşte un sens deplin după momentul morţii, însă prin Botez este născută, din apă și din Duh, făptura cea nouă, restaurată în unitatea voită de Dumnezeu, iar diferenţele dintre oameni, care caracterizau omenirea dinainte de Hristos, nu mai există.