Cum câştigăm prietenia lui Dumnezeu?

A fi „prieten al lui Dumnezeu“ depăşeşte cu mult puterea noastră de înţelegere. Dincolo de veneraţie, teamă sau ascultare, prietenia presupune o anumită familiaritate, o apropiere caldă şi neapărat o reciprocitate. A-L considera pe Dumnezeu prieten pare, pentru mulţi dintre noi, o îndrăzneală, probabil pe bună dreptate. Însă, Mântuitorul i-a numit „prieteni ai Săi“ pe toţi cei care, asemeni ucenicilor, Îi urmează poruncile.

În acelaşi timp, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre câţiva oameni care au fost numiţi în mod expres prieteni ai lui Dumnezeu. Iar unul dintre aceştia este Proorocul Moise. Pentru devotamentul său nemărginit faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi, totodată, pentru dragostea sa neţărmurită pentru destinul poporului în mijlocul căruia s-a născut, Moise este paradigma perenă a mijlocitorului.

Printre numeroasele opere dedicate de-a lungul timpului acestui mare prooroc se numără lucrarea Sfântului Grigorie de Nyssa - „Despre viaţa lui Moise“. În textul care urmează, autorul găseşte o semnificaţie alegorică pentru fiecare etapă din activitatea profetului. Dintre toate, una pare să le covârşească pe toate celelalte: Proorocul Moise este un om numit „prietenul lui Dumnezeu“.

S-a născut atunci când naşterea unui evreu era socotită pentru egipteni în afara legii. Dar tiranul care pedepsea pe cel născut, după legea de atunci, s-a făcut mai bun decât legea nimicitoare, încât pruncul a fost izbăvit mai întâi de cei ce l-au născut, iar după aceea, chiar de cei ce au stabilit legea. Şi cei ce doreau să-i aducă moartea prin lege şi-au arătat grija nu numai pentru viaţa lui, ci şi pentru o viaţă bună, înzestrând pe tânăr cu toată învăţătura. După acestea se ridică deasupra cinstirii oamenilor şi mai presus de dregătoria împărătească, socotind mai puternică şi mai împărătească decât straja şi podoaba împărătească înfrumuseţarea cu paza virtuţii şi cu podoaba ei.

„Moartea vie“

Apoi îşi face din linişte învăţătoarea cunoştinţelor înalte şi aşa îşi luminează înţelegerea cu lumina ce strălucea din rugul nestins. După aceea, se grăbeşte să împărtăşească celor de un neam cu el bunătăţile ce i s-au dăruit lui de Dumnezeu. Prin acestea a făcut o dovadă a îndoitei sale puteri: a celei apărătoare împotriva vrăjmaşului, prin felurite chipuri şi cu lovituri necontenite, iar a celei binefăcătoare, prin faptele faţă de cei de un neam. Trece apoi prin mare atâta popor cu piciorul, fără să-şi pregătească o flotă de corăbii, ci conducându-i prin credinţă ca printr-o corabie plutitoare, preface pentru evrei adâncul în uscat şi pentru egipteni, uscatul, în mare. A cântat apoi cântările de biruinţă, a fost călăuzit de stâlpul de foc, a fost luminat de focul ceresc şi a pregătit masa din hrana trimisă lui de sus, a astâmpărat setea scoţând apă din piatră, a întins mâinile spre pierzania amaleciţilor, a urcat muntele, a ajuns în întuneric, a auzit trâmbiţa, s-a apropiat de firea dumnezeiască, s-a văzut înconjurat de cortul de sus, a împodobit preoţia, a ridicat cortul, a îndreptat viaţa prin lege, a câştigat ultimele războaie, în chipul arătat, şi la sfârşitul izbânzii sale a pedepsit desfrânarea, prin preoţie.

Căci aceasta ne dă să înţelegem mânia lui Finees, pornită împotriva patimii. Şi după toate acestea, se urcă pe muntele odihnei şi nu păşeşte spre pământul din vale, spre care poporul de jos priveşte ca la pământul făgăduinţei. Nu mai gustă hrana pământească cel ce se desfată cu cea ca-re curge de sus, ci, ajungând sus, pe însăşi creasta muntelui, ca un sculptor priceput care şi-a modelat toată statuia vieţii sale, la capătul lucrării sale nu pune sfârşit lucrului. Căci ce spune despre aceasta istoria? „Că a murit Moise, slujitorul Domnului, după Cuvântul lui Dumnezeu, şi nimeni nu a cunoscut mormântul lui; şi ochii lui nu s-au întunecat, şi faţa lui a rămas nestricată“ (Deuteronom 34, 5-7).

Prin acestea învăţăm că cel ce a trecut prin atâtea izbânzi se învredniceşte de această înaltă numire, încât să se cheme slujitor al lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că s-a făcut mai înalt decât oricine. Fiindcă nu ajunge cineva slujitor al lui Dumnezeu dacă nu se face mai înalt decât toate cele din lume. Acesta este şi sfârşitul vieţii întru virtute, pe care l-a ajuns, după Cuvântul lui Dumnezeu. Acest sfârşit istoria îl numeşte moarte, moarte vie, care nu e urmată de mormânt, care nu e acoperită de pământ şi care nu aduce ochilor întuneric şi nici feţei, stricăciune.

Cel mai înalt ţel

Deci ce învăţăm din cele spuse? Să privim în toată viaţa spre un singur sfârşit (ţel): acela de a fi numiţi slujitorii lui Dumnezeu, pe temeiul celor trăite. Căci când vei fi biruit pe toţi vrăjmaşii, pe egiptean, pe amalecit, pe idumeu, pe madianit; când vei fi trecut marea şi vei fi fost luminat de nor; când te vei fi îndulcit prin lemn şi vei fi băut din piatră, şi când vei fi gustat hrana cerească şi prin curăţie şi neprihănire te vei fi urcat pe înălţimea muntelui. şi ajungând acolo vei fi pătruns în taina dumnezeirii prin sunetul trâmbiţelor şi, în întunericul nestrăbătut cu vederea, te vei fi apropiat prin credinţă de Dumnezeu, şi acolo vei fi fost învăţat tainele cortului şi vieţuirea preoţească; când te vei fi făcut Slujitor al inimilor, ca să sapi în ele cuvintele dumnezeieşti, primite de la Dumnezeu; când vei fi nimicit idolul de aur, adică vei fi şters pofta de îmbogăţire a vieţii, când te vei fi înălţat aşa de mult încât să te arăţi de nebiruit de vrăjitoria lui Valaam; când vei fi trecut prin toate acestea şi va fi odrăslit în tine toiagul preoţiei, care nu primeşte în sine nici o umezeală pământească pentru a odrăsli, ci are de la sine puterea rodirii fructului său, sau a nucii, a cărei primă întâlnire este amară şi vârtoasă, dar al cărei miez e plăcut şi bun la mâncat; când tot cel ce se răscoală împotriva dregătoriei tale va pieri, ca cel înghiţit de pământ, sau ca Datan şi Core, cei mistuiţi de foc, atunci te vei apropia de acel sfârşit.

Iar sfârşit numesc cele pentru care se fac toate; de pildă, sfârşitul lucrării pământului este bucuria de rodul lui; sfârşitul (scopul) zidirii casei este locuirea ei; sfârşitul negustoriei, îmbogăţirea; al ostenelilor în lupte, cununa. Astfel, şi sfârşitul vieţuirii înalte este acela de a se chema slujitorul lui Dumnezeu, împreună cu care e înţeles acela de a nu fi coborât în mormânt, adică de a fi petrecut o viaţă simplă şi neîmpovărată de griji de prisos. Scriptura ne mai dă şi alt semn al acestei slujiri, când spune că nici ochiul nu s-a întunecat, nici faţa nu s-a stricat, căci ochiul ce se află pururea în lumină cum se va înnegri de întunericul de care s-a înstrăinat? Şi cel ce a slujit prin faptele sale toată viaţa nestricăciunii fără îndoială că nu va primi în sine stricăciunea. Căci cel ce s-a făcut cu adevărat după Chipul lui Dumnezeu şi nu s-a abătut cu nimic de la întipărirea lui Dumnezeu în el poartă în sine semnele dumnezeieşti şi se va asemăna în toate cu arhetipul, înfrumuseţându-şi sufletul cu nestricăciunea, cu neschimbarea şi cu neamestecarea nici unui păcat.

Modelul oricărei vieţi virtuoase

Acestea ţi le-am arătat în scurtul meu cuvânt, omule al lui Dumnezeu, despre viaţa desăvârşită în virtute, înfăţişându-ţi ca pe un model al frumuseţii viaţa marelui Moise, cu scopul ca fiecare dintre noi, prin urmarea străduinţelor sale, să facă să treacă în sine chipul frumuseţii arătate de noi. Iar că Moise a izbutit să ajungă la cea mai înaltă desăvârşire cu putinţă, ce altă mărturie mai vrednică de crezare poate fi găsită decât glasul dumnezeiesc, care spune către el: „Eu te ştiu pe tine mai mult decât pe toţi“ (Ieşire 33, 17). Ba, a fost numit chiar prieten al lui Dumnezeu de către Dumnezeu Însuşi. Iar când a voit ca mai bine să fie pierdut împreună cu toţi dacă nu poate îndupleca pe Dumnezeu să ierte pe cei care păcătuiseră, a oprit mânia pornită asupra israeliţilor, făcând astfel pe Dumnezeu să-Şi abată judecata Sa, pentru a nu-Şi întrista prietenul. Şi toate cele asemenea sunt mărturie şi dovadă limpede că viaţa lui Moise a urcat spre cel mai din vârf hotar al desăvârşirii.

Deci, aceasta cerând-o de la noi, să-ţi arătăm care este desăvârşirea vieţii întru virtute, iar prin cele spuse arătându-se această desăvârşire, nu mai rămâne bărbăţiei tale decât să priveşti la pilda înfăţişată şi să treci în viaţa ta cele arătate printr-o tâlcuire mai înaltă a celor descrise de istorie, şi aşa să te faci cunoscut de către Dumnezeu şi prieten al Lui. Căci aceasta este adevărata desăvârşire: a nu ne despărţi de viaţa păcătoasă ca nişte robi, din teama de pedeapsă, nici a lucra binele în nădejdea răsplătirii, câştigând viaţa virtuoasă printr-un schimb negustoresc, ci, ridicându-ne peste toate, deci chiar peste cele rânduite nouă prin făgăduinţă, să ne înfricoşăm de un singur lucru: de căderea din prietenia cu Dumnezeu, şi să socotim un singur lucru de cinstire şi de iubire: să ne facem prieteni ai lui Dumnezeu. Aceasta este, după judecata mea, desăvârşirea vieţii. Şi tot ce vei dobândi prin ridicarea înţelegerii tale spre ceea ce e măreţ şi dumnezeiesc va fi dobândit spre folosul multora. Căci folosul va fi comun, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia este slava şi stăpânirea în veci.

(Texte selectate din Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, în vol. 29, colecţia PSB, EIBMBOR, Bucureşti, 1982)