Cum devenim odihnitori de oameni

Ştiţi că despre Sfântul Macarie se spunea că a fost dumnezeu pământesc (parcă te ia groaza când auzi un astfel de cuvânt în Pateric: dumnezeu pământesc!).

De ce dumnezeu pământesc? Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor: pe cele pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut, pe cele pe care le auzea, ca şi când n-ar fi auzit de ele.

Aşa face Domnul Hristos, aşa trebuie să facem şi noi! Să fim buni, să fim înţelegători, să fim milostivi, să fim iertători. Şi cu asta n-am făcut totul! Mai trebuie să facem ceva: Domnul Hristos a spus despre Sine că „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul, preţ de răscumpărare pentru mulţi“ (Matei 20, 28). Deci să fim în slujba oamenilor, în slujba altora.

Când ucenicii au vrut să-i lase pe oameni să se descurce singuri („Dă drumul mulţimilor să se ducă să-şi cumpere de mâncare“), Domnul Hristos a zis: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi lor să mănânce“ (Matei 14, 16) - adică întâi gândiţi-vă ce puteţi face voi pentru ei, nu ce poate face altul.

Dacă facem aşa, dacă ne gândim ce putem face noi pentru omul de lângă noi, nu ce ar putea face altul, atunci suntem ascultători de Domnul Hristos şi suntem pe calea îmbunătăţirii sufleteşti. Fiind pe calea îmbunătăţirii sufleteşti, suntem nu numai gânditori la Hristos, gânditori despre Hristos, ci şi hristofori.

Dacă ne silim să fim aşa, sigur că suntem odihnitori de oameni, sigur că suntem înmulţitori de bucurie („Toate le-ai umplut de bucurie, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea“), suntem purtători de bunătate, suntem purtători de smerenie, de blândeţe, de îngăduinţă, de înţelegere. Dăm ceva din ceea ce avem noi, pentru binele altuia. Nu ne gândim ce să facă alţii şi ce să nu facem noi, ci ne gândim ce să facem noi. Să fim oameni buni, înţelegători, şi atunci Hristos este în mijlocul nostru.

La Sfânta Liturghie, la un moment dat, preoţii se îmbrăţişează şi zic: „Hristos în mijlocul nostru. Este şi va fi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!“. Conştiinţa aceasta, că Hristos este în mijlocul nostru, trebuie să se realizeze şi în sensul acesta, ca prin noi Hristos să fie adus în mijlocul nostru. Să-L aducem noi înşine pe Hristos în mijlocul nostru şi în mijlocul oamenilor care nu ştiu de Hristos. Noi să arătăm ce înseamnă omul care-L are pe Hristos, nu ce înseamnă omul care nu ştie de Hristos, omul care nu se gândeşte la Hristos. În felul acesta, dacă Îl aducem noi pe Domnul Hristos în mijlocul oamenilor, suntem „hristofori“, suntem purtători de Hristos.

Poate că ar fi bine ca la spovedanie, unde câteodată unii nu au ce să spună în ceea ce priveşte răutatea, să ne gândim să spunem ceva în ceea ce priveşte bunătatea. Nu cumva suntem şi noi ca ucenicii aceia râvnitori pentru Domnul Hristos, dar fără dreaptă judecată, care au zis: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuiască?“

Să ne gândim dacă suntem aşa cum vrea Domnul Iisus Hristos să fim: ca El, Care nu a venit să piardă sufletele, ci să le mântuiască.