Cum s-a făcut România mare?

România Mare e o poveste de succes! Dacă ne întoarcem în timp cu doar șase decenii, față de momentul 1918, vedem că românii se aflau într-o situație nu tocmai fericită: cele două principate, Valahia și Moldova, aveau un destin incert, condiționat de voința marilor puteri și măcinat de instabilitate politică. Iar milioane de români trăiau în provincii aflate în componența imperiilor Habsburgic, respectiv Țarist. În doar 60 de ani, istoria românilor a ajuns la zenit: Unirea cea mică din 1859 a fost urmată de aducerea pe tron a unei dinastii care s-a dovedit providențială, sub Carol Întâiul România obținând independența, recunoașterea internațională și o dezvoltare fără precedent. Urmașul, Ferdinand cel loial, avea să desăvârșească proiectul național în 1918.

România Mare, ca expresie a celor trei uniri din 1918, e rezultatul a trei factori! În primul rând, dorința românilor de a se uni! Fără acest ideal, care s-a exprimat la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, unirea nu era posibilă. În al doilea rând, vorbim de jertfa de sânge a soldaților români pe fronturile Primului Război Mondial, de sutele de mii de eroi care s-au jertfit pentru eliberarea Transilvaniei, apărarea Bucureștiului, salvarea țării la Mărășești, Mărăști și Oituz și, nu în ultimul rând, în campania din 1919 împotriva bolșevismului maghiar. Iar în al treilea rând, efortul diplomatic al politicienilor români la Congresul de pace de la Paris, prin care aceștia au obținut recunoașterea internațională a României Mari. La toate astea e de menționat și șansa istorică, Pronia divină i-am putea spune, care a făcut ca România să iasă învingătoare și să-și întregească provinciile dintr-un război pe care-l pierduse din punct de vedere militar, în primă instanță.

Acest context favorabil s-a văzut în cazul unirii Basarabiei. Noi, astăzi, avem șansa de a ști cum a evoluat istoria, dar la 1914 liderii politici n-aveau de unde să prevadă că, la sfârșitul războiului, se vor prăbuși deopotrivă Imperiul Țarist și monarhia austro-ungară. La momentul declanșării războiului, opțiunile României erau două. Alături de Puterile Centrale, Germania și Austro-Ungaria, așa cum dorea Regele Carol, cu scopul de a ne uni cu Basarabia, sau alături de Antanta, Franța, Anglia și Rusia, așa cum dorea opinia publică majoritară, pentru a ne uni cu Transilvania. Pe scurt, Basarabia sau Transilvania? Asta era marea dilemă din anii neutralității. Să le obținem pe amândouă era de-a dreptul iluzoriu, pentru că intrarea în război împotriva Austro-Ungariei pentru Transilvania însemna alianța cu Rusia, care bineînțeles că excludea o unire cu Basarabia. Imperiul țarist n-ar fi renunțat la provincia pe care a anexat-o în 1812.

Dar războiul a însemnat sfârșitul amândurora. Imperiul Țarist s-a prăbușit din cauza revoluțiilor din 1917, iar Austro-Ungaria pentru că a fost învinsă. Și astfel s-a deschis calea celor trei uniri. Mai mult decât atât, după ce au preluat puterea în Rusia, bolșevicii au semnat pace separată cu Germania, iar faptul acesta a lăsat România singură în fața Puterilor Centrale. Astfel că în primăvara lui 1918 am fost nevoiți să acceptăm armistițiul și condițiile umilitoare ale păcii impuse de Germania. Militar, pierdusem războiul. Dar șansa noastră a fost că l-a câștigat Antanta pe frontul de vest și astfel România, cu jertfe militare în 1919 și cu mari eforturi diplomatice, a fost recunoscută în tabăra învingătoare.

Dar trebuie subliniat un aspect fundamental. Această șansă istorică extraordinară n-ar fi însemnat nimic fără voința românilor din cele trei provincii, Basarabia, Bucovina și Transilvania, de a se uni cu România!

România Mare nu era posibilă fără contribuția decisivă a Bisericii și a slujitorilor săi. Merită evidențiat un aspect relevant. Cel puțin pentru românii ardeleni, Biserica a fost singura instituție națională. În Transilvania, Biserica a fost catalizatorul identității naționale! De altfel, elita politică și culturală a românilor ardeleni s-a născut în tinda Bisericii, prin școlile confesionale create de aceasta. Un rol decisiv în acest proces de renaștere națională a românilor ardeleni l-a avut și Biserica Greco-Catolică. După tensiunile dramatice din secolul al 18-lea, veacul al 19-lea a fost caracterizat de îmbunătățirea relațiilor dintre cele două Biserici românești, care au slujit împreună cauza națională.

În anii războiului, preoții din Regat s-au implicat activ în efortul de război, sprijinindu-i moral pe soldații aflați în tranșee. De altfel, după Marea Unire, ca o răsplată simbolică pentru jertfa preoților militari, a fost înființată Episcopia Armatei, care a avut sediul tocmai la Alba Iulia, primul chiriarh fiind chiar Justinian Teculescu, protopopul Alba Iuliei din decembrie 1918, cel care s-a implicat activ în organizarea marii adunări.

Asemenea lui Justinian Teculescu, foarte mulți preoți ardeleni au fost aleși de către comunitățile pe care le păstoreau ca delegați la Adunarea de la 1 Decembrie. Preoții reprezentau, în mod firesc, principalele elite românești, alături de învățători, la nivel local.

De altfel, la Alba Iulia, Bisericile românești au fost reprezentate la cel mai înalt nivel. Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, din partea Bisericii Ortodoxe, și Episcopul vicar Iuliu Hossu, din partea Bisericii Greco-Catolice. Cei doi au făcut parte și din delegația care a dus proclamația unirii Regelui Ferdinand. Iar Miron Cristea a fost ales, nu întâmplător, Mitropolit primat și apoi primul Patriarh al României!