Cum să facem bine lucrurile bune?

Care este limita dintre odihnă şi lene? Unde se opreşte necesitatea fizică de a mânca şi de unde începe îmbuibarea? A fi binecuvântat cu belşug este acelaşi lucru cu a fi iubitor de avuţii?

Astfel de întrebări au frământat mintea şi conştiinţa creştinilor încă din primele secole, şi probabil că ele nu sunt pe deplin clarificate nici în prezent. De ce? Pentru că răspunsul nu este determinat de anumite constrângeri cantitative, ci el depinde de o variabilă mult mai subtilă.

Sfântul Petru Damaschin, scriitor bisericesc din secolul al XI-lea, într-un adevărat compendiu duhovnicesc alcătuit pentru ucenicii săi, surprinde cu eleganţă cheia întrebărilor amintite: nimic din ce se face cu gândul la Dumnezeu şi mulţumindu-I pentru darurile Sale nu este rău. De fapt, formularea eremitului cărturar pare, mai degrabă, o parafrază a maximei pauline: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“. Mai multe, în fragmentul pe care vi-l propunem în continuare.

Nici un lucru care se face după Dumnezeu, cu smerenie, nu este rău. Cu toate acestea sunt deosebiri între lucruri şi îndeletniciri. Tot ce este în afară de trebuinţa neapărată, adică tot ce nu ajută la mântuirea sufletului sau la viaţa trupului i se face piedică celui ce vrea să se mântuiască. Fiindcă nu mâncărurile, ci lăcomia pântecelui este rea; nu banii, ci împătimirea; nu grăirea, ci grăirea în deşert; nu cele dulci ale lumii, ci neînfrânarea; nu dragostea către ai tăi, ci lenevirea de la cele bineplăcute lui Dumnezeu, ce se naşte de aci; nu hainele trebuitoare pentru acoperire şi ferire de frig sau de arşiţă, ci cele de prisos şi de mult preţ; nu casele pentru a te apăra cu ai tăi de fiare şi de oamenii răi, ci cele cu două şi cu trei caturi mari şi mult costisitoare; nu a avea un lucru, ci a nu-l avea spre trebuinţă neapărată; nu a avea prieteni, ci a avea pe cei ce nu sunt spre folosul sufletului; nu femeia este un rău, ci desfrânarea; nu bogăţia, ci iubirea de argint; nu vinul, ci beţia; nu mânia firească dată spre osândirea păcatului, ci întrebuinţarea ei împotriva semenilor noştri; nu a stăpâni e rău, ci a fi iubitor de stăpânire; nu slava, ci iubirea de slavă şi slava deşartă care e şi mai rea decât acestea; nu a avea virtute, ci a-ţi închipui că o ai; nu cunoştinţa, ci părerea că ai cunoştinţă şi, ceea ce e mai rău decât aceasta, necunoaşterea neştiinţei tale; nu cunoştinţa adevărată, ci cunoştinţa mincinoasă; nu lumea e rea, ci patimile; nu firea, ci cele contrare firii; nu unirea în cuget, ci unirea pentru a face rău şi nu pentru mântuirea sufletului; nu mădularele trupului, ci reaua lor folosire.

„Văzând făpturile, să slăvim prin ele pe Făcătorul“

Căci nu ni s-a dat vederea ca să poftim cele ce nu trebuie, ci ca văzând făpturile, să slăvim prin ele pe Făcătorul, şi să umblăm bine spre cele de folos sufletului şi trupului nostru; nici urechile spre a auzi bârfirea şi vorbirea netrebnică, ci pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi toată vorbirea pe care o auzim de la oameni, de la păsări şi de la celelalte, şi din aceasta să slăvim pe Făcător; nici mirosul spre a ne moleşi sufletul şi a slăbi tăria lui prin mirosuri plăcute, ci pentru a răsufla şi a primi aerul dăruit nouă de Dumnezeu şi a-L slăvi pe El pentru acesta, fără de care nimeni nu poate trăi trupeşte, nici om, nici dobitoc.

Mă minunez de înţelepciunea Făcătorului de bine, cum lucrurile cele mai trebuincioase pot fi aflate uşor de toţi, ca aerul, focul, apa şi pământul. Dar nu numai acestea, ci şi cele care pot să mântuiască sufletul, le-a făcut mai uşor de dobândit decât celelalte lucruri. Iar cele ce-i aduc pieire, mai greu. Astfel, sărăcia mântuieşte mai multe suflete, iar bogăţia se face piedică celor mulţi; şi cea dintâi o poate afla oricine, cealaltă însă nu ne este la îndemână. Pe urmă ocara, smerenia, răbdarea, ascultarea, supunerea, înfrânarea, postul, privegherea, tăierea voii proprii, neputinţa trupească, mulţumirea pentru toate acestea, ispitele, păgubirile, lipsa celor trebuincioase, lipsa celor dulci, golătatea, îndelunga-răbdare, şi, simplu, toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu sunt fără piedică şi nimeni nu se luptă pentru ele, ci mai degrabă le lasă celor ce le aleg să le aibă, fie că vin asupră-le cu voia sau fără voia lor.

Iar cele ce duc spre pieire sunt greu de aflat, ca bogăţia, slava, fala, semeţia, stăpânirea, puterea, neînfrânarea, multa mâncare, somnul mult, împlinirea voii proprii, sănătatea şi tăria trupului, viaţa fără necazuri, câştigurile, împlinirea tuturor poftelor după cele plăcute, hainele şi acoperămintele multe şi de mare preţ şi cele asemenea, pentru care e mare lupta şi anevoie se află şi trecător le e folosul şi mult e necazul şi puţină bucuria. Fiindcă celor ce le au şi celor ce nu le au, dar poftesc să le aibă le pricinuiesc tot felul de necazuri, cu toate că nu este nici una rea, ci e rea numai folosirea lor, cum s-a zis. Căci nu ca să furăm, să răpim şi să ne ridicăm mâinile cu răutate unii asupra altora ni s-au dat mâinile şi picioarele, ci ca să le folosim spre toată lucrarea cea după Dumnezeu: cei mai slabi cu sufletul, spre miluirea săracilor şi ajutorarea celor ce au lipsă în vederea desăvârşirii; iar cei mai tari cu sufletul şi cu trupul, spre a slăvi prin neavere şi urmarea lui Hristos şi a sfinţilor Lui ucenici, pe Dumnezeu şi a se minuna de înţelepciunea Lui cea ascunsă în mădularele noastre; cum mâinile acestea şi micile degete sunt gata spre toată ştiinţa, lucrarea, scrierea şi îndeletnicirea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Discernământul se naşte din smerita cugetare

Căci de la El ni s-a dăruit pentru marea Lui bunătate cunoştinţa meşteşugurilor şi a scrierilor nenumărate, a înţelepciunii şi a leacurilor tămăduitoare, a limbilor şi a cărţilor felurite, şi simplu, toate cele ce s-au făcut mai înainte, se fac şi se vor face. Şi ni se dau pururea spre a vieţui trupeşte şi a ne mântui sufleteşte, dacă ne folosim de toate cele ce sunt, potrivit cu scopul lui Dumnezeu; şi prin acestea Îl slăvim pe El cu toată recunoştinţa. Iar de nu, cădem şi ne pierdem, şi toate cele ce sunt ni se fac spre necazul nostru în veacul de acum şi spre osânda veşnică în cel viitor, precum s-a zis mai înainte.

Cel ce a luat, prin harul lui Dumnezeu, darul deosebirii din multă smerită cugetare, e dator să păzească acest dar cu toată puterea, ca să nu facă nicidecum ceva fără dreaptă socoteală. Ca nu cumva aflându-se în cunoştinţă, să greşească din neglijenţă şi să-şi pricinuiască sieşi o mai mare osândă. Iar cel ce n-a luat darul acesta, încă e dator să nu aleagă nici un gând, sau cuvânt, sau lucru fără întrebare, credinţă tare şi rugăciune curată, fără de care nu poate să ajungă în chip nemincinos la dreapta socoteală. Căci aceasta se naşte din smerita cugetare. Iar ea naşte în cel ce o are, puterea de a străvedea, încât cel ce o are prevede uneltirile ascunse ale vrăjmaşului şi retează pricinile lor înainte de vreme, cum zice David: „Şi a văzut ochiul meu întru vrăjmaşii mei“.

„Îngerul adevărat nu a putut să placă Făcătorului fără smerenie“

Semnele darului deosebirii sunt: a cunoaşte în chip nemincinos cele bune şi cele contrare; apoi a şti voia dumnezeiască în toate cele întreprinse. Iar a puterii de a străvedea: a-şi cunoaşte cineva greşelile sale înainte de a porni la faptă, şi cele ce se fac de diavol prin furarea atenţiei; apoi şi tainele cele ascunse în dumnezeieştile Scripturi şi în făpturile sensibile. Dar şi maica acestora, smerenia, are un semn, cum s-a zis mai înainte despre ea. Şi ce se cunoaşte din aceasta? Dacă este cineva smerit cu cugetul, trebuie să aibă toată virtutea şi să creadă că este cu adevărat mai prejos decât toată făptura, ca unul ce datorează mai mult. Iar de nu are simţirea aceasta, însăşi aceasta este dovada, că e mai rău decât toată făptura, chiar dacă s-ar părea că are petrecere întocmai ca îngerii. Fiindcă îngerul adevărat nu a putut să placă Făcătorului fără smerenie, măcar că avea atâtea virtuţi şi înţelepciune. Deci ce are să spună cel ce-şi închipuie că este înger, fără smerenie, care e pricina tuturor bunătăţilor ce sunt şi vor fi? Din ea se naşte darul deosebirii care luminează sfârşiturile şi fără de care toate sunt întunecoase. Căci ea se şi zice lumină şi de aceea avem lipsă de această lumină înaintea oricărui cuvânt şi faptă, ca văzând celelalte, să ne minunăm. Dar ne minunăm şi de Dumnezeu, cum în ziua cea dintâi şi doamna celorlalte, a făcut întâi lumina, ca cele ce se vor face după ea, să nu rămână nevăzute, ca şi cum n-ar fi, zice Damaschin. Aşadar, lumina, precum s-a zis mai înainte, este darul deosebirii. Iar cel mai trebuincios din toate darurile este puterea străvederii, născută din ea. Căci ce este mai trebuincios decât a vedea cineva cum vrea să-l fure dracii şi a-şi păzi sufletul cu ajutorul harului. Dar mai trebuincioasă iarăşi decât toate lucrările este curăţia conştiinţei, zice Sfântul Isaac Sirul şi sfinţenia trupului, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“, cum zice Apostolul Pavel. (Texte selectate din Petru Damaschinul, „Învăţături duhovniceşti“, în Filocalia, vol. V, Ed. IBMBOR Bucureşti, 1976)