Cum să reuşim în viaţă?

E vară, e vacanţă. Poate că mulţi dintre noi sunt plecaţi în afara oraşului sau chiar la mare. Aşa că m‑am gândit să vorbim despre un subiect mai simplu şi mai reconfortant, însă ceva care, totuşi, să ne trezească atenţia, chiar dacă acum suntem un pic mai relaxaţi. Cu toate acestea, inclusiv în vacanţă fiind, când vrem să auzim cât mai puţine lucruri despre serviciu şi muncă în general, cred că şi acum, măcar uneori, ne gândim la viaţa noastră şi la ce am vrea să facem în viitor. Ne gândim la cele ce ne aşteaptă şi ne dorim, ca orice om de altfel, să izbândim în planurile noastre. Dar, aşa cum constatăm de fiecare dată, nu e de ajuns să ne facem planuri ca să reuşim. Mai e nevoie de un oarecare număr de factori ca să putem duce lucrurile la bun sfârşit. E vorba de strategii, de baze materiale, de condiţii, de relaţii, de oameni, de timp etc. Dar, în toată această ecuaţie, factorul cel mai important este propria noastră persoană. Felul în care fiecare dintre noi abordează lucrurile e determinant în orice reuşită. Şi aici nu mă refer doar la reuşitele profesionale, ci şi - sau mai ales - la cele de ordin personal, familial. În acest sens, găsesc prilejul potrivit ca să mă opresc asupra unui aspect pe care mi l‑a sugerat în mod indirect cartea lui Daniel Goleman, „Inteligenţa emoţională”. Acest autor remarcă un lucru cu totul neaşteptat atunci când spune că reuşita în viaţă nu ţine nicidecum de inteligenţă, ci mai ales de stăpânirea emoţiilor, de automotivaţie, de perseverenţă etc. Şi înclin să‑i dau dreptate, cu o singură rezervă, totuşi, pe care am s‑o menţionez un pic mai jos. Acest autor are dreptate când afirmă că de ţinerea în frâu a emoţiilor depinde stabilitatea relaţiilor dintre oameni, care la rândul lor asigură reuşita unor lucrări, a unor afaceri, a unor proiecte comune, a căsătoriei şi a educaţiei copiilor. Gândiţi‑vă doar la ce s‑ar întâmpla dacă, într‑o echipă de lucru fiind, ne‑am exprima public preferinţele sau dimpotrivă antipatiile faţă de anumiţi colaboratori sau, mai rău, dacă ne‑am scăpa de sub control mânia într‑un dialog de care depinde reuşita unui proiect.

Acest lucru este, însă, din păcate - sau poate din fericire! - la fel de valabil şi în cadrul prieteniilor şi, mai mult, în sânul familiilor noastre, unde orice dezordine emoţională poate avea consecinţe dramatice. Şi aş înclina să spun că reuşita familială şi relaţională este chiar mai importantă decât cea profesională, întrucât aceasta din urmă exprimă mult mai limpede formarea şi şlefuirea personalităţii noastre, acea creştere personală în stare să ne ofere o asemenea bucurie care nici nu se poate compara cu satisfacţia profesională. Reuşita în viaţă este de fapt sinonimă cu izbutirea unei armonii familiale (nu iau în discuţie monahismul aici), pe care s‑o poţi transmite mai departe şi copiilor. Acesta pare a fi cel mai important lucru din viaţa omului, la care, aşa cum am spus, înfrânarea emoţiilor negative, prin urmare a patimilor, are un aport absolut esenţial.

Am spus că am o rezervă în ce priveşte perspectiva lui Goleman, care nu vizează atât mecanismele psihologice descrise, cât principiul după care se fac lucrurile. Aşadar, pentru ce anume facem noi tot acest efort, tot acest exerciţiu de stăpânire de sine? Care este scopul stăpânirii tendinţelor noastre pătimaşe sub diferitele lor forme? În acest punct mă aflu în dezacord cu autorul menţionat şi îmi permit să spun că stăpânirea emoţiilor negative, a patimilor nu are drept scop reuşita în viaţă!

Pentru a înţelege mai bine de ce mă poziţionez astfel e nevoie să amintesc faptul că nu psihologia modernă a descoperit mecanismele emoţiilor, respectiv ale patimilor şi efectele acestora, ci doar a recuperat această cunoaştere, care este una foarte veche. Despre importanţa exerciţiului de stăpânire a patimilor se vorbeşte în toată tradiţia ortodoxă, în mod special la autorii de scrieri ascetice prezenţi în Filocalie. Ce spun toţi aceşti autori? Că asceza foarte complexă de stăpânire a patimilor sau de despătimire are drept scop pregătirea întâlnirii dintre om şi Hristos. Adică, înfrânarea patimilor are drept finalitate curăţirea sufletului în vederea unirii lui cu Dumnezeu. Este cu totul adevărat că acest fapt atrage după sine, într‑un anume fel, şi fericirea pământească sau reuşita în viaţă. Dar atenţie! Reuşita în viaţă, aşa cum a fost prezentată în linii generale mai sus, nu este scopul înfrânării­ patimilor, ci doar consecinţa ei. Altfel inversăm sensul lucrurilor şi astfel ar fi posibil ca într‑o zi cineva să ne recomande să facem metanii pentru a ne fortifica muşchii sau deoarece prin metanii se eliberează endorfinele din creier, lucru care ne oferă o stare de fericire!