Cum se profilează religia în primul secol al mileniului al III-lea

Ne-am obişnuit tot mai mult, în contextul culturii noastre europene, ca atunci când vorbim de religie să ne ducem automat cu gândul la Revelaţia iudeo-creştină, respectiv la creştinism şi implicit la iudaism. Uităm însă un lucru cu totul fundamental, şi anume că azi, la începutul mileniului al III-lea, populaţia creştină nu reprezintă decât un sfert din întreaga populaţie a planetei. Dintre cele mai bine de 6 miliarde de oameni care locuiesc planeta, doar 25% sunt creştini, şi anume 12% europeni şi 13% nord şi sud-americani. Desigur, avem aici în vedere pe creştinii care provin dintr-o lume ce poartă masiv amprenta culturii şi tradiţiei biblice. Restul de 75% aparţin unor alte culturi şi religii. Astfel, respectiv circa un miliard de hinduşi, budişti şi jainişti în India, aproape tot atâţia budişti, taoişti şi confucianişti în China, iar în Japonia 200 de milioane de şintoişti. La aceştia se adaugă cei peste un miliard de musulmani din Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Centrală, ca şi din Asia de Vest. În fine, mai trebuie luaţi în calcul şi reprezentanţii religiilor populaţiilor tribale contemporane, prezenţi în principal în Africa, America de Sud, Oceania etc.

Datele acestea statistice, fie ele şi aproximative, ne ajută să înţelegem cu mult mai bine două lucruri foarte importante: pe de o parte, faptul că religia este un fenomen universal, care determină structura tuturor societăţilor umane; iar pe de altă parte, că religia care poartă puternica amprentă a tradiţiei iudeo-creştine, în speţă creştinismul, reprezintă doar un aspect limitat al experienţei religioase a umanităţii. Diferenţa fundamentală între lumea izvorâtă din cultura şi civilizaţia europeană şi cea tributară culturilor noneuropene constă în aceea că, de la iluminism încoace, cultura occidentală în special a cunoscut un proces de secularizare aproape de nestăvilit, în vreme ce cea mai mare parte a "lumii a treia", dincolo de un anume trend mai moderat al secularizării, cultivă pe mai departe tradiţiile religioase specifice. De altfel, acesta e motivul pentru care problema privind viitorul religiei, profilul ei în acest prim secol al noului mileniu, se pune cu mult mai acut în spaţiul creştin, cu preponderenţă în cel occidental, deocamdată, decât în culturile tradiţionale din Asia şi Africa.

Perioada de criză pe care o traversează credinţa religioasă creştină astăzi este, totodată, şi consecinţa directă a criticilor radicale venite din partea unor reducţionişti intransigenţi, cum ar fi Marx, Nietzsche sau Freud, din perioada secolelor XIX-XX. Mai mult, asemenea elemente de critică a religiei s-au corelat cu altele venite din partea unor ştiinţe moderne, făcând front comun împotriva unei religii tot mai puţin susţinute. Aşa se explică faptul că, în universul fizicii cuantice, al teoriei relativităţii şi al biologiei moleculare, conceptul de Dumnezeu îşi găseşte tot mai greu locul, chiar dacă marele fizician Albert Einstein a sperat toată viaţa să descopere o teorie care să confirme ideea existenţei unei armonii divine care guvernează universul. Ca să nu mai amintim de faptul că noua antropologie fundamentată pe teoria evoluţionistă a lui Darwin a intrat într-un conflict deschis şi total cu învăţătura creaţionistă.

" În religiile monoteiste, se observă azi o tendinţă de reîntoarcere la tradiţie, o revigorare a credinţei, în primul rând ca o contrareacţie faţă de fenomenul secularizării."

Dacă e să încercăm, însă, să anticipăm profilul religiei în perspectiva noului mileniu, trebuie să observăm în acelaşi timp şi existenţa unor contrareacţii la adresa crizei religioase. Acest fapt este prezent cu precădere în lumea islamică, dar şi în iudaism şi creştinism, chiar dacă doar în anumite limite. În toate cele trei religii monoteiste, se observă azi o tendinţă de reîntoarcere la tradiţie, o revigorare a credinţei şi a practicilor religioase, în primul rând ca o contrareacţie faţă de fenomenul secularizării. Această nouă tendinţă e foarte vizibilă, în primul rând în lumea islamică, unde reîntoarcerea la valorile religioase a devenit chiar un fenomen aproape generalizat, care în multe părţi ale lumii islamice a căpătat chiar forme politico-revoluţionare. Fundamentalismul islamic de azi nu e, de altfel, altceva decât un amalgam de credinţă religioasă şi activism politic, cum ar fi în Iran, unde a condus la apariţia unei ideologii oficiale de stat, dar şi în alte ţări arabe sau musulmane, în care au fost organizate mişcări de protest faţă de diferitele regimuri politice. El se vrea, în primul rând, a fi un protest faţă de civilizaţia occidentală, marcată profund de materialism şi individualism. (va urma)