Cunoaşterea care nu se uită

Nu ştiu dacă şi ţie, dar mie mi se întâmplă deseori să am probleme cu memoria. Aş fi vrut să ţin minte mai bine anumite lucruri, ca să le pot spune atunci când e nevoie sau să le aplic, dacă vor fi potrivite pentru mine. În fine, aş fi vrut să ţin minte tot ce am citit sau am auzit bun şi frumos în viaţă, dar nu reuşesc. Uit. Mă lovesc aproape zilnic de realitatea uitării. E un fapt. Omul uită!

Uitarea este şi un semn de slăbiciune, un semn vădit al lipsei, un indice al nivelului nostru duhovnicesc deplorabil. Pentru că de multe ori uităm să facem binele elementar, uităm să aplicăm lucruri pe care altfel le ştim destul de bine. Acest lucru se vede foarte limpede atunci când trecem prin vreo ispită, prin vreo încercare, când suntem în vreo criză. Când în loc să punem în lucrare cu calm ceea ce ştim că ar putea să ne scoată din criză, recurgem de cele mai multe ori la reacţii necontrolate sau pătimaşe. Adică orbecăim. Nu vedem soluţia pe care o cunoaştem şi este chiar lângă noi. Iar asta se întâmplă pentru că mintea, în astfel de situaţii, orbeşte. Nu suntem educaţi să reacţionăm cu maturitate. Nu avem o minte luminată. Nu învăţăm din greşeli. Ne pierdem în faţa încercării, deşi uneori clacăm repetat în faţa unuia şi aceluiaşi lucru. Ca în faţa unei probe, pe care nu mai reuşim s‑o trecem. Aşadar, uităm chiar învăţăturile pe care le ştim foarte bine, pe care în alte situaţii le‑am recomandat cu ifos de înţelepţi altor oameni. E ceva cu totul uimitor şi de neînţeles!

Iată un exemplu elocvent. În urmă cu un an, poposind la un mic schit din ţară, ce adăposteşte şi o părticică din moaştele Sfântului Nectarie din Eghina, am ascultat predica rostită de stareţ în faţa credincioșilor din biserică, în care a povestit ceva concludent în acest sens. Cu puţină vreme în urmă i se umflase o mână şi nu‑i trecea cu nici un medicament. Începuse cu disperare să întrebe pe oricine, ce să facă pentru a se tămădui, iar oamenii îi recomandau ce credeau ei, până când într‑o dimineaţă a auzit în biserica schitului: „Fă ce sfătuieşti tu pe toată lumea!” Pentru că, după cum el însuşi a mărturisit, stareţul îi sfătuia pe toţi cei cu probleme să se roage Sfântului Nectarie şi să se ungă cu untdelemn de la candela ce se afla la icoana de lângă răcliţa cu sfintele moaşte. Iar la final, a făcut aşa şi s‑a tămăduit. Oare cum de a putut uita tocmai asta? E de necrezut ce a spus stareţul şi, totuşi, cât de mult ne putem recunoaşte în exemplul lui!

Dar pentru o înţelegere mai cuprinzătoare a fenomenului uitării, ar trebui să amintim aici un lucru esenţial. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte în celebra sa lucrare Ambigua despre posibilitatea dobândirii cunoaşterii care nu se uită. Însă această cunoaştere vine numai în momentul în care sufletul dobândeşte harul Duhului Sfânt. Doar acesta va putea întipări apoi în minte raţiunile dumnezeieşti într‑un asemenea chip, în care uitarea nu‑şi va mai face lucrarea. Pentru că de‑acum nu vor exista doar simple noţiuni depozitate în memorie, ci legi veşnice, scrise de degetul lui Dumnezeu în mintea cunoscătoare. Şi, întrucât aceste înţelesuri vor rămâne întipărite în minte precum peceţile în ceară, nu vor mai fi uitate.

Noi, însă, uităm. Atâta vreme cât nu ne aflăm pe acele trepte ale duhovniciei descrise de sfinţi, nu vom putea birui uitarea doar prin puterile noastre omeneşti. Dar mai cred că toate aceste uitări şi scăpări omeneşti pot fi aduse în folosul nostru. În ciuda eşecurilor, momentele cu pricina constituie prilejuri pentru a ne cunoaşte pe noi înșine. Mai mult decât prin analize, omul se cunoaşte, îşi află măsura la care a ajuns, în cadrul evenimentelor concrete la care ia parte, prin gafele uneori impardonabile pe care le face. Aşa îşi vede omul măsura proprie. Aşa se cunoaşte pe sine pe viu. Şi poate trage învăţăminte care până la urmă îi vor fi de folos pe calea anevoioasă a şlefuirii personale.

Dar cea mai de seamă valorizare a acestor eşecuri ce vin din uitare este că ele pot constitui motive suficiente pentru a ne smeri nu doar cu vorba, ci şi cu conştiinţa. Precum gunoiul la rădăcina pomilor - zice Sfântul Paisie Aghioritul -, tot aşa sunt şi faptele noastre greşite, dacă sunt folosite ca materie pentru a cugeta smerit. Iar smerenia face cât toate faptele bune, ba chiar mai mult.

De aceea aş încheia spunând să nu te întristezi dacă nu ai ajuns la măsura despre care vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, ci bucură‑te sincer şi minunează‑te de faptul că la Dumnezeu nimic nu este cu totul pierdut, ci mai mult, El ne dă ocazia să transformăm chiar şi nenorocitele gafe ale uitării în preţioase biruinţe ale cunoaşterii de sine, în lumea nevăzută a duhului.