Cuvânt din amvon: Mântuitorul ne învaţă prudenţa

▲ De ce Fecioara Maria şi vârstnicul Iosif au trebuit să îndure spaima şi calvarul unei fugi primejdioase, când s-ar fi putut face o minune? ▲

Evenimentul refugierii în Egipt al Sfintei Familii, dă naştere la câteva întrebări neliniştitoare, deşi pe deplin logice, ca de pildă: „De ce Pruncul Iisus au trebuit să fie dus în Egipt, spre a scăpa de mânia ucigaşului Irod, când Tatăl ceresc L-ar fi putut ocroti acasă, cu puterea Sa dumnezeiască?“; altfel spus: „De ce Fecioara Maria şi vârstnicul Iosif a trebuit să îndure spaima şi calvarul unei fugi primejdioase, când s-ar fi putut face o minune? Şi altele, asemenea. Uşor de întrebat, greu de răspuns! În lumina Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi vom afla, însă, răspunsuri cât se poate de logice, la rândul lor.

„Fuga în Egipt“ dă, întâi de toate, o lecţie de elementară prudenţă, venită prin înger de la Dumnezeu-Tatăl, lecţie acceptată fără şovăire, cu totală supunere şi smerenie, atât de Iosif, cât şi de Maria. Peste aprox. 30 de ani, Iisus Însuşi va confirma importanţa prudenţei în raporturile cu oamenii răi şi periculoşi. Şi aici se poate naşte o întrebare logică: „Nu putea să facă Iisus o minune, să le înţepenească mâinile, de pildă, spre a nu mai fi nevoit să fugă?“ Ar fi putut, desigur, cu puterea Sa dumnezeiască, dar a socotit mai de folos a întrebuinţa prudenţa, pentru El şi pentru noi. Pentru El, ca Om, spre a-Şi plini misiunea, care era abia la început; pentru noi, spre a lua exemplu să ne ferim din calea răului, Mântuitorul confirmând, astfel, cuvintele înţeleptului Sirah: „Păzeşte vremea şi fereşte-te de rău!“ (Ecleziastul 4, 22). Cu deosebită simţire explică Sf. Chiril al Alexandriei această „fugă“ a Domnului, când spune: „Desigur, El nu fugea de patimi şi de suferinţe - căci pentru acestea şi venise - dar aşteaptă o vreme potrivită, fiindcă era acum la începutul propovăduirii Sale şi nu era vremea cuvenită a pătimi, înainte să vestească El cuvântul adevărului…“ („Comentariu la Sf. Evanghelie după Luca“, cap. 4, 28-30). Iată, aşadar, dezlegarea: era vremea învăţăturii, nu a minunilor. Iar „fuga în Egipt“ este, la rândul ei, o pildă concretă de înţelepciune şi prudenţă, după cum ne încredinţează un alt mare tâlcuitor al Scripturii, Sf. Ioan Gură de Aur: „Pruncul trebuie să fugă şi să se ducă în altă ţară, ca orice om; deocamdată, nu trebuie să facă minuni; dacă ar fi făcut minuni din pruncie, n-ar mai fi fost socotit om“ („Omilii la Matei“, VIII, 3). El S-a comportat aici ca om, ca să ne arate, de fapt, cum trebuie să procedăm şi noi în situaţii similare, împlinindu-se un alt cuvânt al Scripturii: „Fereşte-te de rău şi fă binele!“ (Psalm 36, 27). Cât de realist a reformulat sfatul acesta Sf. Ap. Pavel, când le-a scris filipenilor: „Păziţi-vă de câini şi de lucrătorii cei răi!“ (3, 2), sau, tot el, tesalonicenilor: „Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului!“ (I Tes. 5, 22).

Prudenţa devine, astfel, un act de înţelepciune, de incontestabilă valoare, virtute apreciată nu numai în creştinism, ci în toate filozofiile lumii. Bunăoară, oratorul şi filozoful latin Cicero a formulat deosebit de plastic importanţa prudenţei în viaţa omului: „Non de ponte cadit qui cum prudentia vadit“ (Nu cade de pe punte cel care păşeşte cu prudenţă). Şi mai apropiat, mai ales de exemplul pedagogiei divine a „fugii în Egipt“, este o altă sentinţă, tot din spaţiul culturii latine: „Quidquid agis, prudenter agas et respice finem“ (Orice ai face, fă cu prudenţă şi gândeşte-te la final - „Gesta Romanorum“). Aşadar, finalul, împlinirea misiunii pământeşti a Mântuitorului a fost luat în calcul în cazul fugii în Egipt, ferindu-Se de mâinile ucigaşe ale vrăjmaşilor.

Asemenea se petrec lucrurile şi în viaţa noastră de acum: pentru împlinirea misiunii pe care o avem de la Dumnezeu trebuie să fim mereu prudenţi şi calculaţi. Să nu subestimăm niciodată vrăjmaşul! Mântuitorul Însuşi ne-a arătat limitele puterii omeneşti, evitând răul, aşa cum am văzut în exemplificările de mai sus. Pământul este plin astăzi de „Irozi ucigaşi“, care caută să vâneze nu doar trupurile, cât mai ales sufletele noastre. Să ne amintim că Mântuitorul ne-a avertizat limpede şi în acest sens: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă…“