Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Cuvântul din cuvinte

Cuvântul din cuvinte

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Daniel Ciobotă - 24 Ian, 2013

Principala formă de comunicare umană este cuvântul. Rădăcinile semantice şi metafizice ale cuvântului, ca mijloc esenţial al reciprocităţii, cunosc o adâncime incomensurabilă, care nu poate fi înfăţişată în câteva fraze, fără asumarea riscului superficialităţii şi al relativizării. Totuşi, una dintre ideile biblice capitale, reflectată pregnant în textele Sfântului Ioan Teologul, se referă la Logosul (Cuvântul) divin creator. Dumnezeu creează lumea ex nihilo numai prin puterea Cuvântului, nu dintr-o realitate anterioară. Prefigurată de sistemele teologice egiptene (în cosmogonia acestora, lumea este creată prin rostirea Cuvântului de către zeul demiurg Ptah), de cele indiene şi ale Orientului Apropiat, cu extensii în gândirea heracliteană şi cea stoică, formulată apoi de filosoful evreu Filon din Alexandria pe coordonatele teologiei ebraice şi ale doctrinei platoniene despre natura arhetipală a ideilor. Această idee a fost asumată, mutatis mutandis, de teologia creştină, care conferă Logosului şi manifestărilor Sale rolul de raţiuni genezice şi comunicative între Creator şi creaţie, dar şi între entităţile creaturale. Spre deosebire de grecescul logos, care trimite semantic mai mult spre „gândire“, „proces mental organizat“, „sens“, „raţiune“ şi, în continuare, „înşiruire de sunete cu înţeles“, „vorbire cu sens“, ebraicul dabar conţine în planul semnificaţiei sale o „reicitate“, o concretitudine bazată pe ideea că efectul nu i se epuizează în rostire, ci într-o anumită capacitate a cuvântului de a substanţia, prin actul însuşi al emisiei sonore. O unitate organică subzistă, aşadar, între cuvânt şi lucrul (realitatea) creat, efectiv, prin verbalizare: cuvânt (dabar) - acţiune - realitate (fiinţă).

Pe linia unei teologii comunicaţionale, Logosul înomenit concretizează sublim gestul revelator al iubirii dumnezeieşti. Prin Iisus Hristos - Logosul autotranspus în registrul ontologic al umanităţii - realitatea divină se apropie, dezvăluindu-se în condiţiile şi în limbajul specifice destinatarului. Şi totuşi, comunicarea instituită astfel are un caracter special. Natura dublă, teantropică a Mântuitorului, Întruparea, Jertfa şi Învierea Lui sunt temeiurile absolute ale acestui mod unic în care Dumnezeu alege să Se definească în raport cu omul şi lumea. Implicit, cuvântul omenesc are putere demiurgică, iar această virtute inepuizabilă nu poate fi străină de corespondenţa iconică pe care omul o poartă cu Creatorul său. Prin energia cuvântului adresat celuilalt, omul creează şi cultivă un spaţiu comun care deschide infinite perspective cunoaşterii interpersonale.

Astfel, realitatea din spatele cuvântului rostit constituie rădăcina celei născute în planul percepţiei şi, mai departe, a celei pe care persoana, cu această nouă „achiziţie“ interioară, o va făuri la rândul ei. Pecetea unei stări sufleteşti, bunăoară, este indisociabilă de structura verbală care a determinat-o. Prin urmare, ce şi cum vorbim nu sunt indiferente în plan sufletesc, etic sau social. Cuvintele (şi cuvântările) lipsite de gând şi reverberaţii benigne, rostirea fără rost a (prea) multor vorbitori de azi, abdică de la rolul înnobilant al esteticii verbale. Se cere evidenţiată, aşadar, în acest context, ideea vastei răspândiri a unei metafizici a Cuvântului, înţeles mai pretutindeni ca o realitate duală divino-umană la fel de înzestrată cu virtuţi creatoare în ambele ei ipostaze. Sacralitatea limbajului primordial ne cheamă la conştientizarea prezenţei Cuvântului în cuvintele noastre.