Cvartet liturgic

Există o teologie duhovnicească a Triodului ce se evidenţiază prin aruncarea smeritelor mreje ale cunoaşterii în însăşi structura sau organizarea de debut a acestei perioade. Aşezarea noastră în contextul liturgic ce inaugurează şi pregăteşte concomitent perioada Triodului ne dă ocazia unei interogaţii, dacă nu colectivă, cu siguranţă personală, asupra motivaţiilor multiple ce au determinat Biserica Ortodoxă ca între elementele de compoziţie să rânduiască un cvartet duminical cu o profundă logică de relaţie: Duminica vameşului şi a fariseului, Duminica fiului risipitor, Duminica înfricoşătoarei judecăţi şi Duminica izgonirii lui Adam din rai. Răspunsurile la interogaţie vor putea fi numeroase şi complementare, unicitatea lor fiind asigurată de unicitatea persoanei care le emite.

Vom încerca un răspuns la această interogaţie tocmai din perspectiva teologiei căii, a itinerarului omului într-o direcţie favorabilă sau contrară lui Dumnezeu sau a proximităţii sau distanţei de Dumnezeu. Considerăm că logica interioară ce a grupat acest cvartet a ţinut cont şi de această teologie a drumului omului în relaţie cu Dumnezeu. Teologia căii este o temă şi un fundal comun pentru toate cele patru duminici, chiar dacă acest itinerar se face fie de la un minus de existenţă spre un plan consacrat (vameşul şi fariseul - de acasă la templu), fie de la o stare esenţială către zona marginală a umanului (Adam prin alungarea din rai; fiul risipitor prin plecarea de la Tatăl). Cu toate aceste precizări, fiecare itinerar în parte trebuie nuanţat şi pus în relaţie de corespondenţă.

Duminica vameşului şi a fariseului, prin personajele duble, deşi prezintă aparent un itinerar major, al omului care se îndreaptă înspre Dumnezeu, în realitate însă revelează două poziţionări contrare. Vameşul descoperă că drumul autentic care duce către Dumnezeu este calea smereniei şi, cu cât omul are impresia că e nevrednic de a fi pe această cale către Dumnezeu, cu atât el se adânceşte tot mai mult în ea. Fariseul, prin mândrie şi îndreptăţire de sine, are impresia că înaintează spre Dumnezeu. El nu înaintează, ci stă în loc. Cu Dumnezeu, a sta în loc înseamnă de fapt a da înapoi, a regresa.

Duminica fiului risipitor, spre deosebire de cea anterioară în care aveam aparent un itinerar şi două personaje, prezintă un personaj cu două itinerarii. Fiul risipitor, cheltuindu-se în staulul patimilor, se diluează în existenţă. Venirea în sine îl trece de la periferia fiinţei la centrul ei. E drumul de la esenţial la nesemnificativ şi reluarea inversă prin dominanta pocăinţei. Fiul risipitor arată că eşecul în relaţie cu Dumnezeu nu e o tragedie, iar drumul spre Dumnezeu este oricând deschis.

Duminica înfricoşătoarei judecăţi, prin Evanghelia de la Matei 25, 31-46, propune aceeaşi temă, dar protagoniştii sunt numeroşi prin denumirea lor generică cu titulatura de oi şi capre. Această pericopă subliniază faptul că drumul nostru către Dumnezeu nu este singurul şi nici nu trebuie absolutizat. Se îndreaptă către Dumnezeu doar acela care a înţeles că vecin cu drumul său e drumul săracului, că se intersectează drumul său cu cel al orfanului, al văduvei, al celui asuprit, al celui din închisoare.

Ultima duminică a cvartetului, cea a alungării lui Adam din rai, este drumul căderii din „ordinea valorilor“, itinerar al îndepărtării proprii de la iubirea dumnezeiască prin actul mândriei. Personajul este singurul, drumul este unul. Este exact drumul căderii parcurs şi de fariseu, al celor insensibili la taina aproapelui aflat în nevoie, este drumul iniţial al fiului risipitor şi drumul tuturor acelor care din diferite motive se exclud de la împărăţia cerurilor.

Cvartetul liturgic amintit trebuie corelat însă cu sărbătoarea Învierii Domnului. Învierea constituie epilogul sau deznodământul acestor duminici, căci prezintă istoria lui Dumnezeu în drumul omului. Pogorârea la iad a lui Hristos este, acum, drumul lui Dumnezeu la noi, imagine anticipată de ieşirea Tatălui fiului risipitor în întâmpinarea acestuia. Hristos vine pe cale noastră, în cel mai de jos iad al vieţii umane, şi parcurge cu noi drumul mântuitor, „cu moartea pe moarte călcând.“