Există o poruncă a iubirii. Toată lumea ştie că Domnul Hristos a spus că cea dintâi dintre porunci este „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău“, şi a doua, asemenea acesteia, „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 22, 37-39). Nimeni nu neagă faptul că creştinismul este o religie a iubirii şi că porunca iubirii este cea mai mare dintre porunci. Dar nu toţi se gândesc destul de bine şi destul de mult asupra faptului că există şi o poruncă a cinstirii; nu e vorba numai de porunca iubirii, ci e vorba şi de o poruncă a cinstirii. Porunca cinstirii dată de Domnul nostru Iisus Hristos este dată cu porunca iubirii. Dacă iubirea nu e şi cinstitoare, nu e în rosturile ei. În ceea ce priveşte iubirea aproapelui, măsura este să-l iubeşti ca pe tine însuţi. În ceea ce priveşte cinstirea aproapelui, e altă măsură - Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Filipeni, zice „unul pe altul mai de cinste făcându-l“ (Filipeni 2, 3), adică unul pe altul mai de cinste făcându-l decât pe sine însuşi. Suntem datori faţă de aproapele cu o cinstire mai mare decât ne-o dăm nouă înşine. Coborârea aceasta în faţa omului ca să-i speli picioarele, chiar şi numai duhovniceşte gândită, înseamnă să-l ridici pe omul de lângă tine mai presus de tine.
În Pateric, de pildă, se spune că un părinte pe nume Ilarion cel Mare s-a întâlnit cu Sfântul Antonie cel Mare. Şi când l-a văzut Sfântul Antonie pe Sfântul Ilarion apropiindu-se de el, a zis: „Bine ai venit, luceafărule care răsari dimineaţa“. La acest salut al Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Ilarion a răspuns: „Pace ţie, stâlpule de lumină care luminezi lumea“. Este ceva dătător de bucurie în ceea ce priveşte cinstirea; o cinstire reciprocă.
.jpg)
