Dar dacă…

Întrebat dacă lumea e mai rea ca odinioară, un gânditor a răspuns că nu, dar s-au înmulţit mijloacele de a face răul. Interesant că răspunsul a fost comentat, dar, în maratonul evenimentelor care mai că se anulează unul pe altul, nimeni nu se gândeşte la o soluţie. Se pare că aceia care fac răul şi îl promovează sunt mai eficienţi în mijloace până într-acolo încât fac din om un mijloc pentru cel repede doritor a-l folosi pentru scopul sau interesul propriu. La vremea lui, Kant spunea că omul trebuie să fie scop şi niciodată mijloc, subliniind că aşa trebuie să fie şi pentru Dumnezeu. Un ideal iluminist, adică al unui timp ce nu se întoarce... Nu recunoaştem, dar omul începe să semene mereu mai mult cu ucenicul vrăjitor pornind de la principiul baconian că „ştiinţa este putere”, actualizându-l cu „informaţia este putere”. Parcelarea ştiinţei şi tehnologiei în domenii şi subdomenii i-a adus glorie necontestată, dar a şi distanţat-o de conştiinţă, care nu se ridică la înălţimea ei. Acum, se aude mereu mai mult strigătul SOS, în primul rând SOS natura, distrugerea ei fiind sinonimă cu un atentat sinucigaş propriu celui care pune pe „a avea” mai presus de „a fi”. N-ar trebui să uităm o clipă pilda dată de Iuda, care cu cei treizeci de arginţi primiţi ca plată pentru Mântuitorul lumii şi-a cumpărat… spânzurătoarea. Soluţiile parcelare, ce-i drept, rezolvă probleme locale, dar efectele colaterale se întorc ades ca un bumerang, înfăţişat morbid în scenariile apocaliptice. De observat că, în aceste condiţii mereu mai ostile, până şi mulţi credincioşi nu mai văd lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în timpul dăruit spre a-I răspunde lucrător spre întoarcere.

La vremea sa, Pascal spunea „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”, doar că parcă am pierdut până şi sensul căutării, având noi doar „target-uri” precise, musai de atins în timpul prescris. Unde suntem? Cum nimic nu e nou sub soare şi mai toate au fost spuse, căutăm răspuns în poezie ca „stare de a fi”, şi aflăm la Rilke un diagnostic al răului ce bântuie secolul: „Ei însă sunt şi nu mai ştiu că sunt”. Aşa e, suntem şi nu mai ştim că suntem, şi asta în ciuda potopului informaţional care, fără a fi luat în seamă, sporeşte dorul de a fi. Nu vi se pare că prin toate, ca un ecou, recunoaştem dorul de a fi? De aici nemulţumirea continuă şi tot de aici culpabilizarea celorlalţi şi victimizarea proprie în tot felul de scenarii conspiraţioniste. De fapt, noi suntem cei care conspirăm împotriva noastră şi o facem, cum se vede, cu succes… năprasnic, pentru ca, încet-încet, să fim înconjuraţi de ravagiile urii. Şi nu de azi, de ieri, ci parcă dintotdeauna, doar că odată, de mult, utopia încerca să compenseze ceva din „răul veacului”. O făcea spre consolare, dincolo de care nu a trecut niciodată.

Încotro să privim? S-a spus că frumuseţea salvează lumea, dar cum conceptul are o bogată încărcătură subiectivă (nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie!), nu o dată e pângărit fără milă. Salvatoare cu adevărat rămâne frumuseţea ca sublim al adevărului. Căutăm deci, urmând pe Eclesiast, în trecut şi-l întâlnim spre luminare pe Shakespeare, care, în sonetul 66, scrie ca şi cum ar fi făcut-o azi în zori: „Mă uit scârbit la tot, şi-aş vrea să mor/ Decât să-l văd slăvit pe ticălos./ Iar pe sărman de râsul tuturor,/ Să-l văd tăgăduit pe credincios,/ Pe vrednicul de cinste oropsit,/…Pe cel făr-de prihană pedepsit/ …Şi adevărul vorbă de netot/ Şi strâmbul poruncindu-le la drepţi/ Mă uit scârbit la tot şi bun rămas! Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?” Sună ca un comentariu la cuvintele psalmistului: Când se urcă sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni. Într-o lume în cădere, iubirea aduce bucuria de a fi dimpreună cu Cel cu al Cărui chip ne asemănăm şi, atunci, de îndată auzim ca un imperativ al răspunderii: „Iubirea-mi cui o las?”. Copleşitoare întrebare, cam cât istoria noastră cu multele pagini îndoliate sau înroşite de sângele celor nevinovaţi. Şi apoi, fără iubire, singur, omul nu doar că nu e fericit, dar pur şi simplu nu „este”, pentru că, zidindu-l din iubire, Dumnezeu a suflat peste el duh de viaţă. Dumnezeu Însuşi este Iubire şi noi fii ai Iubirii Lui, doar că ne-am rătăcit până la uitare. Dumnezeu nu ne uită şi nici nu ne părăseşte, aşteaptă răbdător clipa reîntoarcerii pentru care a pregătit toate întru bucurie.

Întrebarea în sine, „Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”, este ca o definiţie a condiţiei umane pe care, parafrazând cunoscutele cuvinte carteziene, am defini-o: „Amo, ergo sum”. Hristos-Mântuitorul ne-a lăsat spre zidire duhovnicească iubirea Sa prin care trecem de la moarte la viaţă ca punte a înveşnicirii. Datori suntem de-a pururi în a-I urma cu vrednicie „porunca” cea nouă care le cuprinde ca într-o binecuvântare pe toate: „Să vă iubiţi unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi”. Aşa este pentru cei care încearcă şi, doar un pas făcând, simt ca o eliberare prezenţa Luminii iubitoare şi răbdătoare, singura şi adevărata bucurie îndelung râvnită pe care s-o lăsăm moştenire celor care vin.