Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei „... dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul”

„... dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Luiza Barcan - 17 Ian, 2021

Mă întreb uneori dacă reușim să înțelegem pe ­deplin sensul versetului în care Mântuitorul spune: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul” (Luca 9, 1-62).

Întreaga pericopă ce cuprinde acest verset este una despre boală și tămăduire, despre primirea și împărțirea darurilor, despre moarte, dar, mai ales, despre viață. Viața cea fără de sfârșit din Împărăția făgăduită. Nu ­întâmplător, ea se citește în ­cadrul Tainei Sfântului Maslu.

Să încercăm să-L vedem pe Domnul nostru, ca și cum L-am avea în fața ochilor, călătorind mereu, dintr-un loc în altul al Ţării Sfinte, spre a transmite învăţătura dumnezeiască a Legii celei Noi, să-L vedem mereu pe drum pentru a-i întâlni, a-i ierta şi a-i vindeca pe bolnavii cu sufletul şi cu trupul, spre a le arăta păcătoşilor că nici lor nu le este refuzată mântuirea, dacă Îi vor asculta cuvântul.

Să ni-L imaginăm mergând mult, străbătând distanţe lungi, înnoptând sub cerul liber şi poate, doar arareori, în câte o casă unde e primit ca oaspete. Să-L vedem flămând şi însetat, cu doar un rând de haine, răbdând de căldură sau tremurând de frig. Dar, mai presus de orice, să încercăm să devenim conștienți că vindecându-le bolile şi neputinţele tuturor celor vindecaţi de paralizie, de orbire, de curgere de sânge, de friguri şi de câte şi mai câte beteşuguri pricinuite de păcate şi de rănile sufletului, de fapt pe toate le-a luat asupra Sa, crescând mereu greutatea poverii pe care a cărat-o, spre a ne elibera și a ne mântui pe noi. Inclusiv moartea a luat-o asupra Sa, mai înainte de a-i fi „gustat” paharul, căci, chiar înainte de a fi fost răstignit, i-a înviat pe fiul văduvei, pe fiica lui Iair şi pe Lazăr, prietenul Lui. Cine oare poate şti mai bine decât El ce e moartea? Cine oare poate şti mai bine cum poate fi ea răpusă? Cum moartea devine viaţă?

După ultima Cină cu apostolii, S-a dus să înnopteze în Grădina Ghetsimani. Să ne punem întrebarea: De ce tocmai acolo, sub cerul liber? Tocmai pentru că Fiul Omului n-a avut unde să-Și plece capul. Locul dintre măslini era, probabil, un fel de grădină publică a Ierusalimului. N-a fost nimic ostentativ în acel gest. Prin consemnarea explicită a acestui loc, evangheliştii atestă adevărul istoric, pur și simplu: Mântuitorul lumii S-a născut în umilinţă, printre animale, și-a trăit viaţa în trup ca un rătăcitor, în haine zdrenţăroase, fără casă, fără vreo bogăţie, cu hrană şi apă doar atâtea câte ar putea căpăta un pribeag de la cei milostivi. Iar la sfârşit, când L-au răstignit, I-au tras la sorţi şi unica-i cămaşă.

Doar înţelegându-le bine și asumându-ni-le cu adevărat pe toate acestea, conştientizându-le, primindu-le ca pildă, putem înţelege mult mai bine pericopa din Duminica Înfricoşatei Judecăţi, când El a spus că vor sta de-a dreapta Tatălui cei care L-au hrănit când a fost flămând, I-au dat apă când a fost însetat, L-au îmbrăcat când n-avea haine, L-au primit în casă când pribegea, L-au cercetat când era bolnav sau închis. Iar când apostolii Îl întreabă când au făcut ei acestea, le răspunde, precum știm, că oricine face un astfel de bine unuia dintre „aceştia mici”, Lui Îi face. Adică, altfel spus, ne îndeamnă să-I urmăm exemplul: să ne îndurăm de cei lipsiți de putere și să luăm asupra noastră, pe cât putem, măcar puțin din povara lor. Fiindcă El le știe așa de bine durerile celor „mici” și mai știe cât de important e să nu-ți întorci capul de la ei.

Totuși, dincolo de sensul teologic şi de cel duhovnicesc al învăţăturii acesteia, sensuri ce se pot dobândi prin intelect și har, mai e nevoie şi de puterea noastră, dacă Duhul Sfânt se milostiveşte şi ne-o dă, de a trăi odată cu Domnul Hristos, pe drumul patimilor acestei vieţi, toată sărăcia cu care El S-a încununat şi cu care ne-a salvat.

Prin violenţa şi sălbăticia ei, Răstignirea devine mai „spectaculoasă”. Bătăile, scuipările, biciuirea, încununarea cu spini, pironirea, chinul de pe Cruce, toate se derulează rapid. Poate, de aceea, ne gândim mai des la durerea lor crâncenă și le invocăm mai des. Dar dacă ne-am gândi la El mai mult şi pe când Își împlinea misiunea pe acest pământ, şi pe când fără cârtire suferea de toate: de foame, de sete, de goliciune, de lipsa adăpostului, de durerea bolilor şi a morţii, de frica de dinaintea ei? Căci ca noi a fost şi pe toate ale noastre Le-a purtat. Poate așa am deveni mai răbdători și mai recunoscători.