Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Dăruire, neuitare şi cuvintele care zidesc

Dăruire, neuitare şi cuvintele care zidesc

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei

Pe apa Șomuzului, în Flo­rența românilor, cum a fost numită urbea care adăpostește un tezaur spiritual rar întâlnit, Colegiul Național Nicu Gane a împlinit 150 de ani de istorie.

Numit la începuturi Gimna­ziul „Alexandru Ioan Cuza”, apoi ­„Alecu Donici“, devenit liceu și în ultima perioadă colegiu națio­nal, s-a bucurat de profesori mari și elevi pe măsură, unii dintre ei cărturari, scriitori, academicieni, colaboratori la diferite instituții și publicații de prestigiu (Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Aurel Băeșu, Anton Holban, Vasile Ciurea, Sorin Gorovei, Ion Irimescu, Jules Cazaban, Grigore Vasile Birlic, Mihai Șerban, Horia Lovinescu, Constantin Ciopraga, ­Nicolae Labiș, Grigore Ilisei, Șt. S. Gorovei și mulți alții).

În Fălticeni ostenește doamna  Mioara Gafencu, de o viață întreagă cadru didactic la Colegiul Național Nicu Gane, cunoscătoare a istoriilor vechi și noi. Dacă altădată Eugen Dimitriu le stăpânea, nu cred că altcineva decât doamna Mioara Gafencu le păstrează acum într-un tezaur pre­țios al inimii.

Cu prilejul sărbătorii de la începutul lunii noiembrie a Colegiului Național Nicu Gane, profesoara Mioara Gafencu a oferit cititorilor trei cărți (lucrări), scrise în jurul aceluiași subiect, prestigioasa școală care a împlinit un veac și jumătate. Și altădată au scris despre amintita instituție diverși autori, pe care scriitoarea Mioara Gafencu îi are la inimă, continuând și actualizând strădania lor.

Doamna Mioara este soția profesorului Gheorghe Gafencu, multă vreme inspector general școlar al județului Suceava, director al liceului (pe atunci) Nicu Gane, implicat în numeroase proiecte, mai ales în reconstruirea liceului și restaurarea clădirii inițiale, în anii ’80 ai veacului trecut, când s-au înălțat multe clădiri noi, necesare în vremea când școala avea cel mai mare aflux de elevi. Familia Gafencu are doi copii, Dana și Sorin, cărturari și publiciști, primind de la Dumnezeu și de la părinții lor darul înțelepciunii și măiestria cuvintelor. Nu de pu­ține ori, cei doi copii împreună cu mama lor au publicat diferite lucrări, studii și articole, cum este și cea care omagiază Colegiul Național Nicu Gane, la 150 de ani de istorie.

Între numeroasele pagini se amintesc cei care au absolvit colegiul, profesorii din diferite perioade, între care mulți s-au remarcat în vremea misiunii printr-o radioasă activitate. Cunoscuți în spațiul fălticenean, dar și în cel cultural național, unii dintre ei au devenit profesori universitari la București, Iași, Suceava și în alte locuri, dar au păstrat în inima lor legătura cu locul-nepereche. Un loc în care au băut, asemenea lui Sadoveanu, apa cea vie a sufletului românesc.

Se remarcă portretele luminoase ale doamnei Mioara Gafencu despre marile personalități ale zonei, pe care le-a întâlnit în anii dăruiți slujirii aproapelui și școlii. Cum era firesc, șirul începe cu Nicu Gane, ctitor și mare cărturar, urmat de Constantin Ciopraga, mentorul doamnei Gafencu, Vasile Ciurea, Aurel George Stino, Vasile Ghe. Popa și atâția alții, pe care cei din partea locului îi cunosc și-i cinstesc după cuviință. Acestea sunt sub formă de scrisori de la care autoarea nu mai așteaptă răspuns… Lucrările-s străbătute de trăirea profesorului și literatului, cu referiri și trimiteri la paginile literaturii universale și autohtone, cu similitudini între profesorii școlii și personajele intrate demult în istorie.

Stilul doamnei Mioara Gafencu este străbătut de înalte trăiri, erudiție, poezie, culoare și iubire… Nu sunt așezate în pagină doar generațiile și persoanele care i-au rămas în memorie după trecerea anilor, ci mai ales dăruirea pe altarul frumuseților veșnice. Astfel, întâlnim oameni care au darul de a șterge colbul documentelor, de a le așeza în lumină, scriind pagini de istorie. Nu sunt in­teresați doar de clipa de față. Ei scriu pentru eternitate, dorind a rămâne o bună mărturie închinată anilor pe care Dumnezeu I-a pus întru a Sa stăpânire (Faptele Apostolilor 1, 7), de a petrece veșnicia în bucuria comuniunii cu Dumnezeu.

Doamna Mioara Gafencu, portret inefabil în galeria luminoasă a profesorilor, oferă generațiilor de acum și celor care vor veni scrierea ce acoperă jumătate de veac, altoită pe mărturii vechi, într-o cuviincioasă aducere-aminte. Este mărturie și testament, dorință de a fi urmată de alții, între care elevii pe care-i are la inimă, dar și cei care se vor ivi în generațiile următoare. Sunt amintiți și oaspeții invitați în cadrul Cenaclului pe care l-a condus, unde au poposit adeseori importanți exponenți ai culturii române, unii cu obârșia la Fălticeni, alții deveniți prieteni și admiratori pentru totdeauna ai ținutului.

Cuvintele profesoarei Mioara Gafencu au străluciri de diamant, în diferitele laturi. Unele se referă la acrivia profesorilor, ori perspectiva urmărită de ei, altele la cultura și dragostea față de elevi, chiar la severitatea care poate ascunde multă iubire, cuvinte care zidesc și nu doboară.

Pline de simțăminte, scrisorile doamnei Mioara Gafencu adresate colegilor din generația unei jumă­tăți de veac a găneștilor se întâlnesc cu cele din trecute vremuri. Mărturisește că 40 de ani la catedră au fost, cu adevărat, un privilegiu.

Doamna Gafencu a trecut, în copilărie, prin norii grei ai celui de-al Doilea Război Mondial, i-a plătit tribut acestuia tatăl, după care a jinduit întreaga viață. A trăit emoția intrării într-un nou secol și mileniu, a fost martoră la centenarul liceului din 1970 și la jubileul de 150 de ani, din 2020.

Sunt câțiva profesori care au slujit școala în această jumătate de veac asumându-și roluri, dar și riscuri ziditoare. Mărturisește că a simțit dor aprins pentru colegii care au plecat, adăugând epistole și pentru ei, dar și pentru alții pe care nu dorește să-i uite, enumerând nume cunoscute ale ma­giștrilor de la Nicu Gane cărora n-a mai dovedit să le dedice scrieri.

O frumoasă scrisoare adresată noilor generații de elevi mărtu­risește că în urmă cu 150 de ani s-a pus cărămida cea dintâi, s-a continuat cântând zidirea, gene­rațiile care s-au succedat fiind convinse că iubirea mișcă sori și stele, după cum spunea Dantes.

Se cade să amintim că Nicu Gane are o preafrumoasă capelă aflată într-un spațiu în care în vremea școlarizării mele funcționa o clasă. Nici nu se putea în anii ’80 să funcționeze capela într-un liceu urmărit de cenzura vremii.

Am vizitat în ultimii ani capela, fiind acum de o rară frumusețe. Sunt dator să amintesc că una dintre vizite a fost împreună cu scriitorul Grigore Ilisei, pictorul Dan Hatmanu, cu soțiile, și alți cărturari ieșeni. Admirând pictura bine conturată, l-am întrebat pe Dan Hatmanu (atunci cel mai mare pictor român în viață) ce notă îi dă pictorului. Mă mândream cu Gabriel Nechita, rădășenean de obârșie. S-a uitat, apoi din nou a scrutat pictura și bucuros mi-a spus: Nota zece! Este un pictor veritabil!

Dau slavă lui Dumnezeu că prin cuvintele doamnei Mioara Gafencu sunt exprimate trăirile multora dintre cei care au călcat pragul școlii. Scrierile ei, neuitarea, iubirea, sensibilitatea rămân exemplu pentru cei care au datoria de a cinsti lumina dascălilor de acum și de altădată.