De-a vârstele

Îmi cășuna, când eram copil, să am vârsta de o mie de ani!

Mai mult decât patriarhii din Biblie!

Imediat ce-mi puneam această dorință în gând, timpul începea să curgă mai repede. Atât de repede, încât un veac trecea într-o secundă. Mi-am dat seama, când am văzut ce ploaie mare cădea peste satul nostru, că ajunsesem la anii lui Noe.

Se strânseseră toate vietățile din curte în fața pragului, cerându-mi să tai salcâmul din fața casei și să croiesc iute o corabie.

Mi-era însă milă de el, așa că mi-am oprit înaintarea în vârstă, oprindu-se totodată și ploaia. Zile în șir a cărat tata cu căruța la gârlă mirosul de potop din curtea noastră. Era mai potrivit să fiu leat cu bătrânii de la noi din sat.

Astfel că, într-o dimineață de toamnă, m-am pomenit împlinind fix o sută de ani.

Nu i-am spus mamei nimic, de teamă că n-o să mă lase să plec la o astfel de etate la școală. Ia uite-l și pe moșneagul ăsta, au început copiii ceilalți să strige după mine, când m-au văzut ieșind pe poartă. Îl caută moartea pe acasă și lui îi arde de învățat tabla înmulțirii!

A împărțirii, deștepților, m-am gră­bit să le răspund, hotărât să împart cu ei suta de ani pe care-o aveam, chiar acolo, în mijlocul drumului.

Dar m-au refuzat cu toții. Așa c-am intrat cu veacul întreg în clasă.

Învățătoarea m-a recunoscut din primele clipe, știind de la tata de bâzdâcul pe care-l aveam. Așa îi zisese el, bâzdâc, deși era vorba de o putere secretă.

Te ții de prostii, Mitroi, mi-a spus învățătoarea, în loc să fie de partea mea, căci era bătrână și dumneaei, chiar dacă nu la fel de mult ca mine.

S-ar fi cuvenit să zic, da’ ce, dumneavoastră nu faceți la fel?

Și nu era singura, era satul plin de oameni bătrâni. Găseai pe fiecare uliță mici grămăjoare de bătrânețe, ce se mișcau de colo până colo, dar nu prea departe de casă. Te împiedicai, când ți-era lumea mai dragă, de ele. Le auzeai spunându-ți bună ziua, până să apuci să le spui tu. Ți-o luau mereu înainte.

Dar m-am gândit c-o să-mi scadă nota la purtare și am tăcut.

Du-te acasă și întinerește la loc, mi-a zis doamna învățătoare, ajutându-mă să mă ridic din bancă, în timp ce colegii de clasă se tăvăleau pe jos de râs.

Abia când am ieșit pe ușă, mi-am adus aminte că uitasem s-o rog să nu mă spună mamei. Parcă mai conta asta! Avea să afle oricum, atunci când ajungeam acasă.

Exact, dar exact în clipa în care mă gândeam la toate acestea, a sunat de recreație și, auzind atât de multe glasuri vesele în curtea școlii, mi s-a făcut dintr-odată poftă să fiu iarăși copil.

Așa c-am intrat așa cum știa mama că sunt în curtea casei noastre.

După aceea mi-a fost frică să mai vreau să îmbătrânesc. Pentru ca, peste ani, să bag de seamă că nu e nevoie să vrei ca să se întâmple.

Iată-mă acum la vârsta pe care o avea doamna învățătoare.

Cum știu că nu mai are cine să mă certe, îmi spun c-ar trebui să mă joc din nou ca atunci, doar că în sens invers, începând să scad în vârstă.

Aproape că nu e zi în care să nu încerc. Însă puterea aceea secretă, căreia tata îi zicea bâzdâc, nu știu de ce, m-a părăsit, deși mie îmi cășună des, tot mai des în ultimul timp, să mă întorc la una dintre vârstele acelea de demult, când porneam, cu ghiozdanul în spate, spre școală.