De ce aş alerga după metrou?

Teoretic, sunt de acord că răbdarea este o mare virtute şi o recomand ori de câte ori am ocazia în stânga şi‑n dreapta, dar în acest moment chiar sunt grăbit, trebuie să iau neapărat primul metrou pentru că altfel întârzii la o întâlnire extrem de importantă... Nu intenţionez să vorbesc aici despre tine care ştii ce‑nseamnă răbdarea, o preţuieşti şi te‑ai cufundat în mediul ei, te bucuri de o anumită armonie sufletească şi înţelegi lucruri la care alţii nu au acces, tocmai deoarece ei nu cunosc ce‑i cu răbdarea; întrucât nu au experimentat valoarea aşteptării. Eu recunosc, mi se întâmplă deseori să nu am răbdare. Poate că mai sunt şi alţii în această postură şi m‑am gândit că n‑ar fi rău să ne motivăm şi să căutăm să avem un pic de răbdare, pentru că uneori, dacă nu ai obiectivul proaspăt în minte, nu‑ţi mai pui deloc problema lui. Pur şi simplu îl uiţi. Poţi uita chiar să ai răbdare! Poţi constata cu părere de rău, după ce faptul s‑a consumat, că nu ai ştiut să aştepţi puţin. Aşadar, e nevoie de un exerciţiu. E nevoie să‑mi propun. Să‑mi amintesc uneori că răbdarea e o calitate care mă ajută. Acest exerciţiu ce pare foarte simplu prezintă totuşi o anumită dificultate. Atmosfera generală şi viaţa cetăţii se întemeiază pe grabă.

În oraş toată lumea este grăbită. Cu treburi! Chiar şi tinerii, care de multe ori îşi irosesc timpul, se află sub o neînţeleasă presiune a grabei. Nu au răbdare şi nici nu‑i prea înţeleg rostul. Prin urmare, pentru a izbuti în acest demers, ar trebui să mă comport diferit, să am o mentalitate diferită de cea dominantă a oraşului. De aceea, pentru a reuşi ar trebui să‑mi iau reperele din alte zone. Poate că ar fi mai bine să privesc de pildă natura şi să am în minte desfăşurarea ritmurilor ei, unde lucrurile se petrec fără grabă. Cu răbdare. Într‑o anumită armonie ciclică. Oare nu vedem că nici copacii nu explodează dintr‑odată cu frunze, flori şi fructe? Trece un timp de la prima frunzuliţă, apoi apar floricelele multicolore, iar după ce trec florile apare un fruct mic şi verde, care va creşte încet‑încet, într‑un ritm propriu, săptămâni, iar uneori luni de zile până va ajunge la maturitate. Aşa se întâmplă şi cu evenimentele vieţii noastre. Au nevoie de o aşteptare corespunzătoare pentru ca să se producă, să se coacă. Dacă ai răbdare, nu se poate să nu simţi că anumite lucruri din viaţa ta s‑au copt, iar altele sunt în plin proces de maturizare. Pruncul are nevoie din momentul concepţiei şi până la naştere de nouă luni; nu se naşte dintr‑odată. Iar dacă din lipsă de răbdare vom interveni în acest proces, se va produce în mod sigur o tragedie.

Ar fi de ajuns să observăm firea lucrurilor ca să înţelegem că acestea se dezvoltă potrivit unor ritmuri diferite de cele ale societăţii moderne. De fapt, modernismul nu cunoaşte decât un singur ritm: nebunia grabei. Dar bine, ar spune cineva, nu înţelegi că eu întârzii la serviciu! Trebuie să alerg la me­trou! Altfel voi avea necazuri. Iar eu ţi‑aş răspunde între­bân­du‑te: Bine, dar ce viaţă mai este asta, să alergi de fiecare dată după metrou sau autobuz? Ce stare sufletească trebuie să ai ca să te gră­beşti tot timpul? Nu te‑ai gândit? Aşa cum nu te‑ai gândit că starea de grabă te poate cuprinde nu doar pentru un moment, dimi­nea­ţa, ci întreaga zi. Această neîn­sem­nată grabă matinală ne poate induce o stare de tulburare interioară pe care să n‑o percepem ca pe o problemă, întrucât ne‑o justificăm zilnic: dacă întârzii, voi avea neplăceri la birou. De acord. Însă orice fel de neplăcere am avea noi la birou, va fi una de ordin pur exterior, posibil rezolvabilă cu puţină înţelegere. Dar intrarea în acel ritm nefiresc al grabei ne va crea o problemă lăuntri­că, care va avea urmări mult mai păguboase, cu atât mai mult cu cât fenomenul grabei este justificat sau ignorat. Iar această lipsă de armonie lăuntrică se va răsfrânge apoi şi asupra altor fapte, alterându‑le calitatea. Ce rugăciu­ne vom fi în stare să facem noi la fi­nalul zilei, purtând în suflet aceas­tă dizarmonie numită grabă?

Poate că m‑am aplecat asupra unor lucruri prea mărunte, însă, pe măsură ce trece timpul, realizez că virtuţile creştine, despre care se poate vorbi mult şi competent, doar par foarte simple şi accesibile, în realitate însă cât de greu este să practici în chip desă­vârşit măcar una dintre ele! De aceea, aflându‑mă printre începători, îmi propun ca astăzi să săvârşesc un prea mic exerciţiu, să fac un pic de răbdare şi măcar să nu mai alerg după metrou.