De ce iubesc Bucureştiul

Mai întâi a venit Bucureştiul la mine, sub forma unor ciocolate care se numeau ca oraşul, aduse de o verişoară mai mare stabilită în Capitală. L-am văzut prima dată când aveam vreo 16 ani. Era o iarnă grea şi tocmai se demolase Biserica "Sfânta Vineri". Degeram prin staţii aşteptând tramvaiul şi mă gândeam cu necaz la biserica jertfită.

M-am mutat mai târziu în Bucureşti cu sentimentul reconfortant că aici este locul meu. Ca unul care te-ai născut în altă parte, te întrebi cu uimire de ce iubesc unii cu atâta frenezie acest oraş aglomerat, mizerabil şi duhnitor chiar şi în locurile centrale? Că Tudor Arghezi îl măsura la pas cu bastonul său scriitoricesc, că Ion Minulescu i-a cântat cele "trei sute de biserici", că Nicu Alifantis îl vede "oraş al poeziei", iar Gică Petrescu îi spunea "fratele meu", mai poţi să înţelegi. Ei au văzut şi părţi mai bune şi mai frumoase, perioade de glorie şi strălucire ale urbei. Dar în zilele noastre, cu blocurile sale impersonale crescute pe locul vechilor clădiri-monument, cu ce te poate atrage? Te îngrozeşte cu arterele blocate la ore de vârf (şi când nu e oră de vârf!) şi cu o circulaţie incomparabil mai lentă decât mersul unui bătrân cu platfus. Poate că Bucureştiul este iubit pentru tot ce a fost şi ce promite să fie, poate pentru că aici găseşti de vânzare iluzii şi covrigi la orice colţ de stradă.

Poate pentru că aşa bătrân, dar cu istoria şi poveştile sale, cu atracţiile sale culturale ispititoare, Bucureştiul este un fel de pasăre elegantă, dar jerpelită, zburând foarte jos şi stârnind nori de praf în urmă.

De ce iubesc eu Bucureştiul? Pentru că am auzit de prea multe ori: "Aici, Bucureşti, ora exactă"; pentru că din Gara de Nord poţi pleca oricând de unde ai venit fără să te simţi umilit sau dat afară; pentru că la Universitate, la fântâni, pare să te aştepte o veşnicie tinereţea îndrăgostită şi plină de speranţe; pentru că aici "s-a murit pentru libertate" în 1989; pentru că, dacă vrei, poţi să fii pelerin, iar de Sfântul Dimitrie, Piaţa Unirii şi Dealul Patriarhiei răspândesc parfum de tufănele şi de moaşte, zumzet de nădejde şi o măreţie a smereniei pe care abia o cuprinzi cu ochii; pentru că şi cei care nu cred în Dumnezeu, întorcându-şi capetele în altă parte, dau cu ochii de alte turle de biserici; pentru că apa Dâmboviţei îţi dă dependenţă şi ţi se pare mai dulce ca mierea, indiferent de gustul ei adevărat. Şi mai iubesc Bucureştiul pentru că este ca o mamă care, atunci când vede un orfan, nu ţine cont că are casa plină de copii şi-atunci îl ia să-l crească şi pe acela.