De ce nu poate înlocui bacalaureatul examenul de admitere la facultate

Bacalaureatul tocmai s-a încheiat, iar acum se desfăşoară concursul de admitere în facultăţi. Tot mai multe voci pun în discuţie relevanţa rezultatelor de la bacalaureat (contestate, uneori, cu probe evidente) pentru accederea candidaţilor în ciclul superior. Este firesc acest lucru, pentru că avem de a face cu două forme de evaluare care au funcţionalităţi diferite, survin în momente separate şi care nu se suprapun ca ţel şi importanţă. Chiar din punct de vedere terminologic, examenul este altceva decât concursul (nu intrăm acum în detalii pedagogice).

Examenul de bacalaureat apare la sfârşitul unei secvenţe de învăţare şi are ca finalitate scoaterea în evidenţă a competenţelor acumulate în ciclul care tocmai s-a încheiat, cu alte cuvinte dacă elevii au achiziţionat ceea ce trebuiau să achiziţioneze. Bacalaureatul este un examen final în urma căruia se certifică o serie de bagaje culturale specifice liceului respectiv (cultură generală, cultură de specialitate, abilităţi vocaţionale în domeniile filologic, informatic, sanitar, teologic, artistic, economic, tehnic etc.). Chiar dacă este un examen naţional, elevii nu sunt aliniaţi la aceleaşi domenii de competenţă, clasificările şi ierarhizările nedevenind automat valabile pentru a merge mai departe, pe următoarele trepte de învăţământ. De pildă, un elev care a obţinut un zece la Educaţie fizică (ca disciplină la alegere, la bacalaureat) nu este creditat ab initio ca având competenţe specifice cerute de o facultate de teologie, spre exemplu.

Concursul de admitere, în schimb, este o formă de evaluare iniţială prin care se testează dacă o serie de candidaţi au competenţe presupuse de domeniul pe care vor să-l parcurgă în continuare. Altfel spus, dacă sunt în stare să facă ceea ce vor să facă. Concursul este obligatoriu la intrarea într-un nou ciclu de învăţare (mai ales în etapele superioare) şi are un caracter pronunţat selectiv. Dacă un examen poate fi trecut, în principiu, de toţi candidaţii, nu acelaşi lucru se întâmplă în urma unui concurs. Acesta din urmă joacă un rol prognostic şi de decizie, privind traseul ulterior al candidatului. Ca formă de administrare el nu mai este unic şi naţional, fiecare universitate compunându-şi propriile criterii de admitere, pe baza autonomiei universitare şi a standardelor interne de exigenţă. O universitate care va pune accentul pe calitate va avea tot interesul să facă o selecţie iniţială pe bază de cunoştinţe sau alte abilităţi. O universitate pusă pe profit va deschide larg porţile şi va face o triere pornind de la criterii laxe, discutabile (exclusiv nota de la bacalaureat, mediile din anii de liceu, intenţionalitatea candidatului, cuprinderea unui dosar...).

Credem că o universitate responsabilă trebuie să opereze cu criterii plurale, complementare şi nu exclusive. Cu alte cuvinte, ea poate să facă selecţia pornind şi de la nota de la bacalaureat (într-o proporţie ce poate merge de la 20 la 50%), dar şi de la rezultatele obţinute la probele de cunoştinţe sau de abilităţi vocaţionale. Luarea în considerare a rezultatelor de la bacalaureat este condiţionată de obiectivitatea şi relevanţa acestui examen. Cu toate eforturile depuse în ultimii ani, Ministerul, din păcate, nu a reuşit să facă din acesta un examen demn de încredere.

Atât prin modul în care este conceput, cât mai ales prin felul în care se derulează, examenul de bacalaureat a suportat numeroase efecte perverse. Construirea şi punerea la dispoziţia elevilor a subiectelor rezolvate (în broşuri anume confecţionate) conduc la o învăţare focalizată, la o îngurgitare a unor informaţii, la o mecanizare a învăţării, la neglijarea unor competenţe derivate precum creativitatea, spiritul dubitativ, conectivitatea sau procesarea cunoştinţelor. Nu mai vorbim de faptul că aceste „cărţi de copiat“ au îmbiat la adevărate fraude (sprijinite şi de noile tehnologii comunicaţionale). Faptul că nota de la bacalaureat a devenit uneori criteriul unic şi cvasi-general de admitere în facultate a făcut ca acesta să fie deturnat de la funcţia sa de validare finală a unui parcurs de formare. Centrarea elevilor doar spre anumite materii, dopajul şi meditaţiile particulare, injoncţiunea unor factori de corupţie etc. aduc o umbră de îndoială asupra acurateţei rezultatelor etalate de unii elevi. În nici un caz nu se pune problema eliminării lui, ci a creării condiţiilor de revitalizare a unui examen de maturitate culturală pe coordonate deontologice.

Nu în ultimul rând, prin substituirea concursului de admitere cu examenul de bacalaureat se încalcă un principiu simplu de ordin evaluativ: candidatul trebuie evaluat din şi prin ceea ce el probează acum, la intrarea în sistem, şi nu pornind de la ceea ce a etalat cândva, în alte circumstanţe. Să nu uităm că, la un concurs de admitere în facultate, se poate prezenta şi un absolvent care a terminat liceul cu mai mulţi ani în urmă. Persoana este o fiinţă mobilă, ce evoluează dinamic, în sens pozitiv sau negativ. De ce să etichetăm o fiinţă (doar) prin ceea ce a făcut sau a demonstrat cândva? Nu-i mai bine să vedem ce poate etala acum?