Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei De ce să fii moral?

De ce să fii moral?

Un articol de: Pr. Constantin Ghiţă - 24 Oct, 2010

Este de datoria noastră să fim morali, în mod dezinteresat, pentru că, pur şi simplu, este de datoria noastră, în calitate de fiinţe raţionale. Acest prim răspuns este formulat de filosoful german Immanuel Kant, care afirmă că o acţiune este morală când este determinată strict de raţiune, nu de înclinaţii sau sentimente (rigorism). De asemenea, este morală o acţiune când este săvârşită din respect faţă de legea morală, indiferent de consecinţe. Pentru Kant, a minţi ar fi rău în orice împrejurare, chiar dacă minţind am putea salva viaţa cuiva din mâinile unui criminal.

Potrivit unei alte direcţii filosofice, moralitatea unei acţiuni se judecă tocmai în funcţie de consecinţele sale. Astfel, clasicii acestei doctrine utilitariste, Jeremy Bentham (1748 - 1832) şi John Stuart Mill (1806 - 1873), susţineau că o acţiune este morală dacă sporeşte fericirea sau bunăstarea generală în lume, chiar cu preţul încălcării unei reguli a societăţii. De exemplu, haiducismul ar putea fi justificat prin această concepţie, întrucât nu furi de la bogaţi în interes personal, ci pentru a "înapoia" săracilor. Aşadar, la întrebarea "de ce să fim morali", se poate răspunde astfel: a fi moral este "util" pentru fericirea şi bunăstarea generală.

O altă teorie morală contemporană este teoria virtuţilor, ce derivă din "Etica nicomahică" a lui Aristotel. Aceasta afirmă că "se cuvine" să fim morali, iar o acţiune morală nu provine, în primul rând, din împlinirea datoriei, sau din utilitatea ei, ci dintr-un "caracter" încărcat de virtuţi (cumpătare, răbdare, iubire, caritate, curaj).

Cum răspunde creştinismul la această întrebare? Moralitatea nu este un scop în sine, ci condiţia de posibilitate pentru o minimă experienţă duhovnicească şi liturgică a existenţei lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, a Raiului şi a iadului. Nu ni se cere să ne zidim ca fiinţe doar morale, ci şi de esenţă duhovnicească "tare". Scopul vieţii duhovniceşti este dobândirea Duhului Sfânt, cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, este unirea cu Hristos. Dubla poruncă a iubirii aproapelui şi a lui Dumnezeu se cuvine corelată cu rugăciunea lui Iisus pentru unitatea tuturor întru Duhul Lui: "Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (...), precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime" (Ioan 17,

21-23).

Poruncile ne sunt date pentru a ne mântui sufletul propriu. De aceea, să răbdăm, să nu răspundem la rău cu rău, să întoarcem şi obrazul celălalt, să dăm şi cămaşa de pe noi, să iubim. Totuşi, să rostogolim gândul mai departe. Ni se cere să împlinim poruncile interesaţi numai de mântuirea sufletului propriu? Nicidecum. Învăţăm din vieţile şi scrierile sfinţilor că aceştia erau mai mult interesaţi de mântuirea aproapelui decât de salvarea propriului suflet. Apostolul Pavel şi-ar fi dat chiar sufletul său la munci veşnice, dacă prin aceasta ar fi putut salva măcar un suflet de chinurile iadului (Romani 9, 3).

Poruncile ne sunt dăruite aşadar şi pentru a păzi mântuirea aproapelui de patimile noastre. Avem porunca de a fi morali nu doar pentru binele nostru veşnic, ci şi pentru a nu bloca altora drumul spre mântuire prin patimile noastre. Căci, dacă noi urâm, ne mâniem, ocărâm, ne lăcomim, ne mândrim, ne desfrânăm şi deznădăjduim, vom determina aceleaşi răspunsuri pătimaşe în aproapele nostru. Puţini au resursele interioare de a se opune cu iubire elanurilor noastre pătimaşe. Or, Iisus Hristos tocmai în acest scop s-a jertfit şi ne-a dăruit ierarhia bisericească, pentru ca să nu fie pierdut nici un suflet; pentru ca toţi să fim o singură conştiinţă duhovnicească într-o multiplicitate de trupuri.

Dar această conştiinţă una, duhovnicească dintru creştini, nu şterge diferenţele de personalitate, cum se întâmplă în cazul conştiinţei Borg, ilustrată de literatura ştiinţifico-fantastică recentă. Dimpotrivă, Duhul Sfânt face să înmugurească raţiunile dumnezeieşti sădite întru fiecare persoană, spre sporirea bucuriei tuturor. Sfântul Maxim Mărturisitorul expunea acest sens uitat al iubirii aproapelui, ca dorinţă dumnezeiască de unitate a tuturor şi pază a semenilor de patimile proprii. El scria: "Scopul providenţei dumnezeieşti este să unească pe cei care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreapta credinţă şi dragoste duhovnicească (...) Prin urmare, cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască şi de scopul providenţei" (Capete despre dragoste, IV, 17).