Recent, a fost publicat volumul „Fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii”, editat de părinţii de la Chilia Românească a Sfântului Ipatie din Sfântul Munte. Cartea descrie înaintarea
De ce Şcoala şi Biserica să nu fie împreună?
Într-o societate normală, Şcoala, ca instituţie publică şi de folos obştesc, trebuie să funcţioneze în acord cu toate instituţiile publice responsabile cu bunul mers al respectivei comunităţi. Ea nu trebuie să fie separată de nici una dintre instituţiile prezente şi active în comunitate. Şcoala nu trebuie să fie nici separată, nici să se separe de alte entităţi ale comunităţii. Dimpotrivă, pe de o parte, ea preia valorile comunităţii promovate de instituţiile acesteia, pe de altă parte va fi expresia şi produsul instituţiilor active în comunitate.
Prin slujitorii ei calificaţi, Şcoala poate fi şi un promotor de valori pentru societatea în care se găseşte şi pentru care pregăteşte elevii. Dascălii preiau valori din alte zone sociale sau culturale sau ajung ei înşişi la descoperirea unor valori şi a unor parametri de dezvoltare umană şi, prin intermediul instituţiei şcolare, le promovează în societate, în comunitate. Într-o comunitate avem mai mulţi factori culturali, educaţionali sau de alt ordin. Nici unul dintre aceştia nu poate fi exclus de la o anumită relaţie cu Şcoala. Biserica este unul dintre factorii educaţionali ai societăţii şi promotoarea unor valori culturale care presupun nu numai informaţie (instrucţie), ci formarea de caractere şi modelarea omului pentru eternitate.
Indiferent de ce valori ar asuma un anumit tip de societate, cetăţenii acelei societăţi nu vor fi numai produsul Şcolii, ci al tuturor factorilor activi în respectiva comunitate, mai ales al celor care, prin natura lor, au funcţii educative şi propun valori educaţionale, cum ar fi Biserica, biblioteca publică, teatrul, casa de cultură. Toţi aceşti factori educaţionali nu exclud nici factorii economici, care şi ei, la rândul lor, au o relaţie specială cu instituţia şcolară. Idealul Şcolii este acela de a educa şi pregăti copiii de azi ai membrilor comunităţii ca, mai târziu, aceştia să se integreze în respectiva comunitate, cu toate instituţiile ei, ţinând cont de tot ceea ce comunitatea este şi de ceea ce ea şi membrii ei vor să devină. Şcoala nu oferă şi nu trebuie să ofere copiilor o educaţie străină de educaţia şi etosul pe care le au membrii comunităţii care-i conferă copiii spre educaţie şi în care copiii trebuie să se întoarcă, nu ca străini de comunitatea în care altădată au fost copii şi elevi şi ale cărei valori trebuie să le sporească şi să le ducă mai departe.
Biserica şi educaţia la români
Pot fi copiii străini de valorile în care părinţii lor au crescut şi s-au format, în care au crezut şi cred? N-ar fi de dorit. Comunitatea poate lăsa copiii unor cupluri, care nu cred în valorile creştine, să crească fără cunoaşterea şi împroprierea acestor valori? Nu ar fi de dorit. Dar acestea sunt întrebări la care trebuie să se dea răspuns, în cunoştinţă de cauză, avându-se în vedere contribuţia valorilor creştine, a mesajului Mântuitorului Hristos, la buna funcţionare a relaţiilor interumane şi nu numai.
Poate spune cineva că Mântuitorul Hristos a pus în circulaţie idei antisociale şi antiumane sau că Biserica, prin modul în care a educat pe moşii şi strămoşii noştri, a promovat vreodată valori antisociale, antiumane sau că Biserica nu a avut şi nu are funcţie educativă? Desigur, nimeni nu poate spune aşa ceva. Şi atunci, de ce să fie Biserica separată de Şcoală? Cu atât mai mult cu cât Şcoala, ca instituţie, a apărut, cel puţin la români, în Biserică, cu atât mai mult cu cât Biserica, într-o vreme când nu existau alte posibilităţi, a oferit cărţile ei, spaţiile ei şi slujitorii ei, aşa cum a putut, pentru educarea copiilor. Ba, mai mult, chiar primele manuale din spaţiul românesc, pentru studierea ştiinţelor exacte, au fost alcătuite de oamenii Bisericii. Cine nu a auzit de Şcoala Ardeleană, de Gheorghe Lazăr, de ieromonahul Petrache Poenaru, de Nikifor Theotoke, care au alcătuit manuale de matematică şi fizică pentru copiii românilor? Dacă copiii de altădată nu ar fi fost educaţi de oamenii Bisericii, după şi din cărţile bisericeşti şi în funcţie de valorile, de idealurile, de credinţa şi de nădejdea Bisericii, noi, cei de azi, n-am fi ceea ce suntem. Suntem produsul trecutului, nu al viitorului. De aceea, în numele unui viitor incert, nu putem susţine şi promova idei fără valoare certă sau limitate doar la o perioadă foarte scurtă de timp şi pentru grupuri foarte restrânse de cetăţeni.
Numai o societate anormală separă de Şcoală instituţiile prezente în comunitate, mai ales pe cele cu funcţie educativă (casa de cultură, teatrul, Biserica). Şcoala şi Biserica rămân instituţii fundamentale în comunitate. Ele nu se exclud, nu-şi fac concurenţă, indiferent de slujitorii lor vremelnici. Şcoala şi Biserica trebuie să fie împreună în procesul de educare a elevului, care nu rămâne pentru totdeauna elev. El este şi devine membru al unei comunităţi în care se întâlneşte cu persoane mature şi în care, mai târziu, va face parte eventual din toate instituţiile prezente în respectiva comunitate.
Patimile rămân patimi, oricât ne-am dori să nu vorbim despre ele
O şcoală care, din capul locului, va exclude instituţiile pentru care ea educă de fapt elevii, va fi oare o şcoală normală, realmente utilă pe termen scurt, mediu şi lung acelei societăţi? Nu!
Cum s-a ajuns, totuşi, ca responsabilii cu împărţirea dreptăţii sau slujbaşi ai Şcolii ori Şcoala însăşi ca instituţie să ajungă la ideea că Biserica trebuie să nu aibă legătură cu educaţia elevului? Cauzele sunt multiple şi complicate.
Una ar fi înlocuirea cooperării diverşilor factori educaţionali cu concurenţa egoistă dintre subiecţii educaţiei într-o falsă luptă pentru existenţă, ierarhizându-se disciplinele şcolare în detrimentul instruirii şi, mai ales, al educaţiei armonioase ale elevului.
Alta ar fi lipsa cunoaşterii ponderii valorilor religioase în formarea omului ca om.
Alta ar fi lipsa de credinţă sau înlocuirea credinţei în Dumnezeu şi în valorile propuse de Biserică cu necredinţa şi cu lipsa încrederii omului de azi în vocaţia eternă a omului. În loc să caute slava pe care ne-o dă Dumnezeu, oamenii zilelor noastre caută să primească slava unii de la alţii (Ioan 5, 44), de cele mai multe ori prin rapt sau prin păcăleala unora de către ceilalţi. Altă cauză este nivelul moral la care se găsesc unii confraţi de-ai noştri care au refuzat să-l cinstească pe Dumnezeu, pe măsura cunoaşterii de care au avut parte, fie din cărţile sfinte, fie din cartea naturii. Sfântul Pavel spune despre această categorie de oameni: „Pentru că au schimbat slava Dumnezeului Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios, pentru că au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună, Dumnezeu i-a lăsat să se dedea la patimi de ocară, căci au schimbat firea în ceea ce este împotriva firii, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata rătăcirii lor“ (Romani 2, 2-7).
Unii dintre cei care-şi trăiesc viaţa la acest nivel, în loc să şi-o corecteze până nu va fi prea târziu, se erijează în apărători ai educaţiei elevului. Oamenii aparţinând unei asemenea categorii vor avea alergie la ora de religie din Şcoală, vor avea alergie la prezenţa preotului în Şcoală şi vor lupta cu toate mijloacele împotriva instituţiei care, pe baza Revelaţiei lui Dumnezeu, are curajul să spună că ceea ce este nefiresc rămâne nefiresc, că anomalia este urăciune înaintea lui Dumnezeu, că patimile rămân patimi şi nu se vor transforma niciodată în virtuţi.
Defectele morale (declarate sau nu) din cauza necredinţei în Dumnezeul cel Preaînalt constituie motivul fundamental care-i determină pe unii concetăţeni de-ai noştri să facă tot ce le stă în putinţă să împiedice ca în Şcoala românească să se vorbească despre Dumnezeu, ca în Şcoala românească să nu privească spre copiii noştri chipurile blânde ale Mântuitorului Hristos, ale Sfintei Sale Maici, ale celorlalţi sfinţi. Acestor oameni le convine ca să li se spună copiilor orice, ca aceştia să privească oriunde, numai despre Dumnezeul cel iubitor şi drept să nu li se vorbească. Pentru că, de fapt, ei înşişi ar vrea să nu se întâlnească cu un asemenea Dumnezeu.
Religia nu se ocupă cu poveşti
Oricât am încerca să fim corecţi din punct de vedere politic, nu putem să nu vorbim în Şcoală despre un Dumnezeu bun şi drept, despre rai şi despre iad, despre pedeapsă şi răsplată, de vreme ce Hristos Însuşi ca Fiu al lui Dumnezeu ne-a spus că ele există, dar Care ne-a învăţat şi ne-a dat mijloacele să scăpăm de iad şi de eventuala pedeapsă pentru nelegiuirile pe care am putea să le săvârşim ca oameni maturi. El ne-a poruncit să lăsăm copiii să vină la El pentru că El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Prin educaţia pe care vrea să o ofere copiilor, până şi în Şcoală, Biserica intenţionează să sporească efortul ei de a-i învăţa şi călăuzi pe toţi oamenii, cu mic, cu mare spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre rai. Vrea să-i ajute să nu ajungă în iad, oricât nu ne-ar plăcea nici cuvântul acesta, nici ceea ce el semnifică. Nu scăpăm de iad pentru că nu ne place cuvântul iad sau ceea ce el simbolizează, ci comportându-ne de aşa manieră, încât să fim străini de iad, noi şi copiii noştri.
Religia nu se ocupă cu poveşti. Biserica se ocupă cu lucruri fundamentale: viaţa şi moartea nu sunt poveşti, fericirea şi nefericirea nu sunt basme, bunătatea şi răutatea nu sunt vorbe de adormit copiii, sănătatea şi boala nu sunt realităţi părelnice, la fel şi noţiunile de iad şi de rai. În transmiterea mesajului său, Biserica foloseşte toate formele de expresie omenească, începând cu istorioare şi improvizaţii sugestive, cu pilde şi învăţături exprimate alegoric şi până la formulările abstracte, într-o logică a bunului-simţ şi în perspectiva educării omului pentru viaţă, pentru rai, pentru fericire, invitându-l să trăiască în aşa fel, încât să evite răutatea, minciuna, viaţa întinată, suferinţa şi chiar iadul.
Biserica nu poate face abstracţie de noţiunile fundamentale cu care operează pentru că are în vedere omul şi vocaţia lui, chiar dacă acesta la un moment dat este copil. Copilul trebuie familiarizat cu ideile mari şi cu noţiunile fundamentale de mic. Nu trebuie să ne înşelăm, copiii nu spun numai „idei trăsnite“. Chiar şi atunci când spun „idei trăsnite“, copiii gândesc serios. Sunt mai sensibili şi mai receptivi la noţiuni şi idei fundamentale (de genul celor de mai sus) decât cred mulţi dintre noi. Nu putem să le ascundem realitatea şi perspectiva modului de a trăi ca om, oferindu-le surogate de adevăr şi copilării edulcorate, ca altădată părinţii prinţului Gautama-Buda. Noţiunile de mai sus, până şi cele de iad, de foc veşnic şi chiar de chin fără de sfârşit nu-l vor traumatiza pe copil, ci-l vor face mai înţelept. Vor traumatiza, cu siguranţă, pe omul ajuns la vârsta matură, dar care a rămas pueril în ceea ce priveşte sensul existenţei sale pământeşti, sau care, după ce a trecut printr-o tinereţe beteagă şi printr-o maturitate dezordonată, află că viaţa are totuşi un sens, pe care, din nefericire, fie îl refuză, fie, privindu-l, cade în deznădejde, fie se complace într-un fatalism agnostic în care ar dori să se găsească alături de cât mai mulţi oameni ca el, inclusiv copii. Pentru aceasta, de ce nu s-ar osteni, dragul de el, să nu ţină copiii cât mai departe de Dumnezeu şi Şcoala cât mai departe de Biserică?!
Acesta este, în ultimă instanţă, motivul pentru care factori cu responsabilitate în societate, instituţii, alcătuite şi ele din oameni, persoane care n-au făcut nimic în viaţă şi chiar părinţi care neglijează ceea ce este absolut necesar copilului lor, ar dori ca Şcoala să fie separată de Biserică sau Biserica separată de Şcoală, oricum, dar să nu se întâlnească una cu alta şi să nu coopereze. Dorinţă, cu adevărat nefericită, care va duce cu siguranţă la nefericirea tuturor, ceea ce noi nu ne dorim şi nu dorim nimănui. De aceea susţinem ca Şcoala şi Biserica să colaboreze pentru educaţia armonioasă, reală şi de perspectivă a omului, care pentru o anumită perioadă a vieţii sale este şi copil.