De la fuga de Dumnezeu la căutarea lui Dumnezeu

Prea ades invocatele cuvinte ale lui Nietzsche că Dumnezeu a murit pot fi înţelese mai degrabă ca simptom pentru instituirea unei mentalităţi răzvrătite, covârşită de o conştiinţă încărcată, incapabilă să se înalţe către „Lumina cea pururea fiitoare“. Nu Dumnezeu a murit, doar că omul deşertăciunii nu-L mai poate percepe din momentul în care, cum afirmă Ivan Karamazov, poate spune că „totul este permis“.

Într-o lume a permisivităţii totale, omul nu cunoaşte sau mai degrabă ignoră frica de Dumnezeu ca început al înţelepciunii şi, pe nesimţite, se simte cuprins de teamă acolo unde teamă nu e. Se cultivă intensiv o teamă vicleană ca omul să poată fi uşor de manipulat şi, sub bombardamentul informaţional, să fie spoliat de personalitate şi transformat într-un zombi. Lumea în care vieţuim e bântuită mereu mai mult de fenomene extreme, consecinţa unei atitudini de stăpân nemilos al naturii, pe care fără a o cunoaşte îndeajuns o obligă să-i răspundă după voia lui. Prognozele cele mai sofisticate nu ajung a descifra viitorul pe care ne grăbim să-l pierdem. Peste tot întâlnim, cum a remarcat Max Picard, o fugă aberantă de Dumnezeu, totuna cu o fugă bolnavă de sine dinspre nicăieri spre niciunde, care nu mai are nevoie de adăpost şi-şi face din disoluţie şi distrugere o condiţie a vieţii condusă de principiul „trăieşte-ţi clipa“. Obsedat de schimbări, închis veşniciei, omul contemporan îşi face idoli noi, se închină efemerului, îi jertfeşte până şi cuvântul care ar fi putut fi purtător de lumină şi viaţă, purtându-ne spre dăinuire. Se vorbeşte până dincolo de saţietate despre criză, ocultând faptul că este timpul potrivit unei judecăţi lucide a ceea ce am făcut cu natura şi cu noi înşine. Aici apare întrebarea desluşitoare: După ce criterii? Trecând peste gâlceava nesfârşită a criteriilor şi perspectivelor generatoare de haos, aflăm cuvânt de îndreptare la David, care se întreba şi pentru noi, după ce recunoştea cât de minunată este ştiinţa lui Dumnezeu a cărei înălţime nu o poate ajunge: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?“. Unde să fugi din faţa Celui pentru care până şi întunericul este lumină, „şi noaptea ca ziua va lumina“, pentru că aşa cum „este întunericul ei, aşa este şi lumina ei“.

Lumina ne este dăruită spre a ne face părtaşi ei şi primind-o să ne oprim o clipă ca, uimiţi, să începem a ne scruta adâncul cel uitat din noi pe care, descoperindu-l cu uimire, să spunem clipei: Opreşte-te! Nu este însă al clipei a se opri decât în zarea veşniciei, arătându-ne cum prin tot ce facem sporim deşertăciunea, golim de rost şi sens existenţa şi atunci când ascunzându-ne în spaţiul virtual credem că suntem stăpânii lui. Dacă am asculta impulsul profund al căutării, şi ea un fel de fugă, dar una cu sens, am spune ca Blaise Pascal: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit.“ Suntem în plin paradox, dimensiune esenţială a condiţiei noastre în care moartea ne este dată spre Înviere. E paradoxul fiinţial care scandalizează raţiunea, o determină să-şi recunoască înfrângerea, slăbiciunea vanităţii pe care o credea imbatabilă. Clamând „comunic, deci exist“, am umplut spaţiul cu o sumedenie de cuvinte într-o bolboroseală generală, încât până şi ele, cuvintele, încep să ne părăsească. Lamentările nu contenesc într-o căutare sterilă între victimizarea proprie şi culpabilizarea tuturor semenilor, chiar a lui Dumnezeu. De ce nu? … totul e permis unui stăpân care descoperă că vrea să fie stăpân, dar nu are nicicum puterea de a stăpâni.

Uneori, fuga de Dumnezeu se face uitare de sine, vană plutire în căutarea a ceea ce, nou fiind, naşte speranţa unui mod de a trăi orientat spre un perpetuu „nou“, pentru a descoperi adevărul cuvintelor spuse de Ecclesiast că „nimic nu e nou sub soare“. Da,  nu există nimic nou, ci numai neluat în seamă şi asta face să presimţim cum de peste tot pândeşte eşecul de neînlăturat. Expresia deplină a acestui eşec se resimte în individualismul ce-şi proclamă supremaţia în turnul de fildeş al propriului sine, evoluând spre un război al tuturor împotriva tuturor şi sfârşind prin a desfiinţa individul. Aşa se face că vorbim despre drepturile omului, dar nicicum de datoriile sau responsabilităţile ce-i revin. Cum ar arăta o Cartă a datoriilor omului şi care ar fi consecinţele aplicării ei? Pe zi ce trece constatăm cu amărăciune cât de străini suntem de cuvintele rostite tainic de Micul Prinţ: „Suntem răspunzători de-a pururi pentru ceea ce îmblânzim“. Răspunzător e fiecare de „floarea sa“, acel strop de nemurire ce umple universul de miracol, încât să spunem înfioraţi: „Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede.“

Dar Dumnezeu e mereu cu noi şi ne ajută să convertim fuga în căutarea Lui, pentru că „El ne-a făcut pe noi, nu noi“. Ajungem la hotarele cunoaşterii „care trufeşte“ trezindu-ne încătuşaţi în propria neputinţă din care nu putem ieşi decât prin credinţă, singura care ne deschide spre apropiere de Dumnezeu, „Cel ce a făcut cerul şi pământul“. Hristos spune, şi nu o dată: „credinţa ta te-a vindecat“ sau „credinţa ta te-a mântuit“ şi, ca un corolar, „mergi în pace“. Vindecare, mântuire, pace sunt paşii singurei căutări demne de omul care poartă în adâncul cel mai adânc al sufletului său chipul de neşters al lui Dumnezeu. Atunci, am putea spune cu Nichifor Crainic că, deşi suntem în „pulberea lumii“, credinţa ne dăruieşte gustul veşniciei de ne îngăduim a spune smerit că „a fi este bucurie eternă şi sfântă“, mărturisind: „Sunt întru Cel care este!“