De la Nilul păcatelor la Iordanul ascezei

Șapte este cifra în jurul căreia a gravitat viața Mariei Egipteanca, sfânta pe care o prăznuim la 1 aprilie și a cărei hagiografie se citește în Postul Mare. Mai mult, în această perioadă există și o duminică închinată ei în Postul Sfintelor Paști. De ce oare Biserica acordă o mare importanță acestui tip de biografie, plasând-o la loc de cinste într-o zonă de maximă vizibilitate a perioadei liturgice a anului bisericesc? Doar pentru că a fost o prostituată pocăită? Sau este ceva mai mult decât atât?

După 17 ani de viață destrăbălată a ales calea strâmtă, necunoscută a metanoiei. După alți 17 ani i s-au ridicat chinurile venite în pustie ca ispite trupești de-a dreptul smintite, cu zvârcoliri în fibra cărnii și mari contorsiuni sufletești. A trăit 47 de ani în izolare extremă, până când Dumnezeu i-a îndreptat pașii starețului Zosima spre locurile unde hălăduia ca o umbră a deșertului, ca o bătrână Fata Morgana piele și os, cât se poate de reală. Totul, așadar, se termina în cifra 7 ca un otpust temporar, ca un semn în forma coasei care încheia un ciclu de viață și de cunoaștere. 7 a fost cifra vieții ei, însă litera de căpătâi i-a fost „M”. Maria, ea însăși și Maria din Nazaret, Maica lui Dumnezeu - cea de care s-a legat în Ierusalimul acelui veac (al 5-lea) că își va ispăși toate păcatele ca nimeni altcineva. Și așa a fost: nici un bărbat nu a ajuns la măsura ei de asceză, de privațiuni, de încredere oarbă în ajutorul divin - culmea, neghidată de nici o făptură omenească. Pentru că nici o altă ființă din Sinaxar nu a avut viața ei - spectacol concret al iadului terestru manufacturat cu seninătate și voie bună, vreme de 17 ani. Pofte carnale și amor concret, năvalnic, murdar și perfid, necesar și trist totodată.

Oricum am citi-o, povestea vieții ei ne înfricoșează prin dăruire totală: fie patimii petrecărețe, fie înfrânării desăvârșite. Un abis între cele două stări de agregare ale persoanei umane - trup & suflet - un pisc și o genune în cadrul aceleiași vieți de femeie aflată într-o condiție slabă, fragilă. Dar și determinată să mute munții patimilor necuprinse, să-i aplatizeze prin înfometare, prin priveghere, prin rugăciune și suferință trupească reală. O formă de eros întors pe dos? O formă de plăcere cu semn inversat? Nicidecum! O trezire la conștiința de om păcătos, de instrument eficace al viciului și al nesănătății trupești și sufletești. Când realizezi că ești o unealtă docilă în mâinile necuratului, atunci te întorci către Dumnezeu cu totul, fără rest. Așa a făcut Maria Egipteanca, de aceea troparul ei sună așa: „Întru tine maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu în­gerii împreună se bucură, cuvioasă Marie, duhul tău“. Poate că unii dintre creștini, mai slabi de înger, ar fi nedumeriți de ce ne adresăm sfintei cu apelativul „maică“, deoarece nu s-a călugărit în nici o mănăstire cunoscută, dimpotrivă. Și-a făcut singură (asistată de puterile cerești, aș zice eu) pravila, s-a desăvârșit cu ajutorul Maicii Domnului și a căpătat măsura sfințeniei, inclusiv cea a înainte-vederii. Iar săvârșirea ei din această viață a stat tot sub semnul minunii, la fel și înhumarea ei cu ajutorul unui leu care a săpat cu labele-i puternice solul inospitalier al deșertului.

Impresionează atitudinea lui Zosima, starețul care a întâlnit-o prin pronie dumnezeiască pe Maria pe malul Iordanului - râu care a fost traversat de aceasta de-a dreptul, pe deasupra apei. Bătrânul năstavnic este uimit și rușinat de dârzenia acestei femei, dar și de legătura directă cu Cerul, lucrează frenetic sub har atunci când o spovedește și îi dă sfânta cuminecare, la fel și atunci când o caută din nou și o află mutată la cer. A povestit bietul om, sfânt la rându-i (prăznuit la 4 aprilie), că, atunci când s-au văzut prima oară, pustnica i-a cerut rasa să se acopere, fiind goală. A fost pentru prima și ultima oară când Maria Egipteanca a purtat o rasă monahală, ea fiind mai presus de nevoințele și juruințele severe ale călugărilor, mai presus de dorințele lor de desăvârșire, de căderi și de ridicări. Între rochiile ademenitoare ale fostei sale meserii și rasa monahală, Maria e ales veșmântul cerului liber, puzderia de stele și zorzoanele de scaieți ale deșertului...