De la superstiție la viața în Hristos

Rațiunea neiluminată de cre­dință, sau lipsită de trăire, se împotmolește adesea în ateism. Acesta exprimă însă o perspectivă limitată asupra vieții, pentru că acuză religia și credința că sunt o superstiție, o doctrină, o ideologie. Ceea ce nu este corect. Căci și noi, cei care credem, putem privi ateismul ca pe o superstiție. Mai ales că acest sistem de gândire se bazează pe o metafizică și o mitologie pe care nu vrea să le recunoască, dar fără de care nu poate func­ționa. Spunem „mitologie”, pentru că în locul certitudinii întâlnim doar o constelație de cre­dințe personale.

Gânditorul Charles Péguy se pronunța clar în această pri­vință: „Să ne reamintim, așadar, că ate­ismul este o metafizică, o filosofie, că el poate deveni tot ce este mai vrednic de plâns pe lume, un sistem ori, pentru a ne exprima exact, că este, ori poate fi multe altele și mult din toate acestea, și nici mai mult, nici mai puțin, ci la fel de îndreptățit ca atâtea teisme și deisme, atâtea monoteisme și politeisme, și mitologii și panteisme, că este și el o mitologie ca și celelalte și, ca toate celelalte, un limbaj”.

Dacă vrem, așadar, să fim onești, va trebui să recunoaștem că ateismul este o credință, nu un adevăr de fapt. Prin eforturile rațiunii nu putem ajunge întotdeauna la convingerea că există Dumnezeu. De aceea și Domnul Dumnezeu ni S-a arătat prin vedenii către cei aleși ai Lui și prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Totuși, chiar dacă rațiu­nea este neputincioasă, ea poate intui că întâmplarea nu poate produce forme de viață organizată. Iar, mai presus de ceea ce între­zărește rațiunea, este inima cu „rațiunile” ei. Iată cum se exprima filosoful și marele istoric al filosofiei Étienne Gilson: „Am atâta certitudine că o realitate transcendentă lumii și mie însumi răspunde la numele de Dumnezeu, încât perspectiva de a căuta dovezi de­spre ceva de care sunt atât de sigur mi se pare lipsită de interes (...) pentru că instinctiv existența lui Dumnezeu mi se pare sigură.

Chiar dacă, să presupunem, rațiunea oarbă ajunge la concluzia că Dumnezeu nu există, inima poate avea convingerile ei, pe care rațiunea nu le poate schimba. O anecdotă evreiască tradițională este edificatoare în acest sens. Doi rabini încep într-o seară o discuție despre existența lui Dumnezeu. „Rabinii trec în revistă toate argumentele cunoscute în legătură cu acest subiect, iar mai târziu, pe la vreo patru- cinci dimineața, trag concluzia rațională - și amândoi sunt perfect de acord - că Dumnezeu nu există”. A doua zi, unul dintre cei doi rabini se reîntoarce ca să își viziteze colegul. Când, surpriză!, îl găsește pe acesta într-un colț al grădinii sale făcân­du-și rugăciunile. „Se miră și întreabă: – Dar ce faci acolo? – Păi, nu vezi ce fac? Îmi fac rugăciunile de dimi­neață. – Tocmai, adu-ți aminte că am discutat toată noaptea și am căzut de acord că nu există Dumnezeu. Și atunci? Poți să-mi spui pentru ce îți mai faci rugăciunile? La care celălalt rabin îi răspunde cu toată candoarea: – Dar ce treabă are Dumnezeu cu asta?”

Ce învățăm de aici? Învățăm că o credință care se bazează doar pe rațiune și argumentele invocate de ea se va putea prăbuși oricând, dacă este lipsită de rugăciune și trăire. Credința unui om lipsit de trăire îl poate în­dreptăți pe un ateu să își spună că religia este doar o superstiție. De altfel, aceste persoane, deși se declară credincioase, prin felul de a fi, se arată a fi atee. Ceea ce cred nu se vede în nimic din purtările lor (ateism practic). Aceștia amestecă obi­ceiurile omenești cu credința creș­tină și unica lor explicație când urmează un gest sau ritual este aceea că „așa se face”. Suntem invi­tați să dezvoltăm o credință vie, care să experimenteze exis­tența lui Dumnezeu în și prin Biserică, prin mărturisirea păcatelor (spovedanie), postire, milostenii și împărtă­șirea cu Trupul și Sângele Domnului. Căci, ne încredința Sfântul Ioan de Kronstadt: „Cel ce se îm­păr­tășește cu credință cu Sfintele Taine, căindu-se din adâncul inimii pentru greșelile sale, se umple de viață, este cuprins de o nea­semuită fericire”.

De asemenea, de mare folos este să ne rugăm cu numele Domnului Iisus Hristos. „Fiindcă numele lui Dumnezeu, pomenit sincer, cu inimă curată, ne sfințește, ne dă vigoare, liniște, ca și numele Maicii Domnului, atotputernica mijloci­toare”.

Fără a căuta cu tot dinadinsul să gustăm senzații așa-zis „spirituale” în timpul rugăciunilor, dacă ne căim și ne smerim inima, în mod firesc vom intra într-un mod de comuniune cu Dumnezeu, care va putea fi numit și comunicare. Simțirile duhovnicești nu vor fi doar senzații, ci trăiri înălțătoare însoțite de un spor în cunoașterea lui Dumnezeu și a lumii, care vor face din noi persoane mai modeste, cu suflet cald, curat și bun. „La necredință se ajunge din mândrie. Omul mândru, spunea Sfântul Siluan Athonitul, vrea să cunoască toate prin mintea și știința lui, dar nu-i este dat să-L cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu se descoperă decât sufletelor smerite”. Să ne smerim ini­ma, așa­dar, și Duhul Sfânt ne va descoperi și ne va învăța toate!