De la Tradiţia Bisericii la presa scrisă postcomunistă

29 decembrie 1989 este ziua când apare Ves­­titorul Or­to­­­doxiei Româneşti, prima de­nu­­­­mire a periodicului Pa­tri­ar­hi­ei Române. Sfârşitul de an a­du­­cea în societatea ro­mâ­neas­că schim­bări politice majore, in­­spi­rate de libertatea pre­fe­ra­tă chiar cu preţul morţii. Ves­ti­to­rul Ortodoxiei Româneşti re­pre­zen­ta tocmai expresia ecle­si­a­lă a darului libertăţii recu­pe­­rat pen­tru români prin e­ro­i­ca schim­bare din decembrie '89.

Împlinirea unui sfert de se­col de Vestitorul Ortodoxiei, nu­mit pen­tru o perioadă scurtă de timp de la apariţie şi Ves­ti­to­rul, re­prezintă şi un pretext pen­tru mar­carea, fie şi în linii mari, a u­nor repere ale întâlni­rii şi re­la­ţiei dintre teologie şi co­mu­ni­ca­rea publică, Scriptură şi cotidian sau jurnal, Biserică şi mass-media. În fapt, interva­lul celor do­uă­zeci şi cinci de ani de Ves­ti­to­rul coincide şi cu istoria raportu­ri­lor factorilor enumeraţi…

În Biserică, apariţia periodi­cu­lui de informaţie biseri­ceas­că, te­ologie şi spiritualitate al Pa­­tri­ar­hiei Române a condus că­tre pu­blicarea unor periodice lo­cale. A­proape fără excepţie, de la un an la altul, fiecare centru e­par­hi­al a replicat condensat experi­en­ţa editorială de tip ga­zetăresc din redacţia Ves­ti­to­ru­lui. A­ceas­tă experienţă a decurs firesc din cea a Telegra­fu­lui Român şi a a­vut ca ultimă con­secinţă a întâl­ni­rii rodnice din­tre Vestea cea Bu­nă şi mij­loa­cele de comunica­re ale presei scrise moderne a­pa­ri­ţia coti­di­anului Ziarul Lumina şi a săp­tămânalului Lumina de Du­­minică.

Publicarea unui cotidian creş­tin a fost un deziderat per­ma­nent al tuturor celor care încă din zilele lui decembrie '89 s-au ostenit la apariţia Vesti­to­ru­lui. De pildă, recurenţa acestui ideal-necesitate apare for­mu­lată explicit la fiecare moment aniversar al periodicului. În acelaşi gând, la trecerea în mi­leniul trei, Teodor Baconski, doc­torand şi redactor în cadrul E­diturii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Or­t­o­do­xe Române, atunci când a par­ti­­cipat la publicarea primelor nu­mere ale Vestitorului, obser­va într-un eseu că, la zece ani de la căderea comunismului, nu exista încă în România un co­tidian creştin sau un săp­tă­mâ­nal „menit să cântărească zi­ua din perspectiva eterni­tă­ţii“ („Evanghelia şi ziarul“, în Is­­pita binelui. Eseuri despre ur­­­banitatea credinţei, Anas­ta­sia, 1999, pp. 82-87, aici p. 82).

Pe de altă parte, într-o eva­lu­­are a primilor zece ani ai sis­te­­mului mass-media din Ro­mâ­nia postcomunistă se arăta, prin­tre altele, că presa scrisă a tre­cut de la „o creştere rapidă şi ha­­otică a numărului de titluri, a tirajelor şi a tipurilor de pu­bli­­­caţii“ la „o scădere semnifi­ca­­tivă a acestor parametri“. Fe­no­­menul a fost dublat de ta­blo­i­dizarea presei, adică de tran­s­for­­­marea presei scrise dintr-un in­strument de informare şi dez­ba­tere politică într-un instrument de divertisment (analiza, pe larg, la Mihai Coman, Mass Me­dia în România post-comu­nis­tă, Polirom, 2003, mai ales pp. 77-95). Cert este că sunt les­ne suprimate principiile de ba­ză ale presei scrise concen­tra­­te în libertatea de opinie şi de expresie, respectarea demni­tă­ţii persoanei şi angajarea res­p­on­sabilă în orice act jurnalistic şi de comunicare publică.

În acest timp, după cum o a­ra­tă concluziile primului seminar dedicat presei bisericeşti, des­­făşurat la Cluj în perioada 17-19 mai 1994 (informaţii în Ves­­titorul Ortodoxiei, nr. 117/ 1994, pp. 1-2), Biserica Orto­do­xă Română era preocupată de po­­sibilitatea de a regăsi în mass-media „o cale eficientă de a­c­tivare a dimensiunii sale pro­fe­­­tice, a capacităţii de abordare şîn cheie duhovniceascăţ a sem­ne­­­lor timpului“ şi de lectură te­o­­logico-mistică a temelor de ma­re actualitate, „de redes­chi­de­re a canalelor de comunicare în­tre di­feritele structuri şi segmente“ ale corpului eclesial, de re­cu­pe­ra­re a valenţelor irenice ale E­van­gheliei pentru o socie­ta­te de­fi­nită conflictual şi a vo­ca­ţiei di­a­­logice, în sens formativ-catehe­tic şi misionar pentru cultura con­temporană. Biserica ve­dea în presă un spaţiu al măr­tu­ri­si­rii şi o formă de dia­co­­nie.

Astfel că, după cincisprezece ani de Vestitorul, publicarea pri­mului cotidian creştin din Ro­mânia a constituit cu fiecare e­diţie un laborator al comuni­că­rii întru comuniune, după titlul unei cărţi deschizătoare de dru­muri în domeniul mass-me­di­ei eclesiale (Preot Nicolae Das­­călu, Comunicare pentru co­muniune. O perspectivă orto­do­­xă asupra mass media, Tri­ni­tas, 2000). În peisajul unui sfert de veac de presă scrisă post­comunistă, publicistica Bi­se­ricii Ortodoxe Române a în­sem­nat astfel un efort continuu de vestire a tainei Cuvântului Vie­ţii veşnice în termenii tra­di­ţiei eclesiale: fidelitate faţă de a­devăr şi transmitere a ade­vă­ru­lui în cadrele culturale cu­ren­te, în ambele sensuri, limbajul şi informaţia slujind mis­ta­­gogic cuminecării (împăr­tă­şi­rii) şi părtăşiei (participării).