Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei De la tristeţe la disperare

De la tristeţe la disperare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 15 Feb 2016

Cele mai recente statistici cu privire la depresie în România situează în jurul cifrei de două milioane aceste cazuri, iar în SUA şi Anglia numărul lor este cu mult mai mare. În acest context sunt anumite voci care plasează depresia în viitorul apropiat printre bolile cu incidenţa cea mai mare în lume. Totuşi, când citesc astfel de rapoarte, am sentimentul că pe undeva se greşeşte în evaluarea fenomenului. Cred că se exagerează foarte mult. Este adevărat că există foarte mulţi oameni cuprinşi de tristeţe, dar nu orice tristeţe este neapărat patologică. Cele mai multe forme de tristeţe sunt nişte stări cu totul fireşti. De pildă, cineva suferă după pierderea unei persoane dragi. Ce e rău în această întristare? Nu-i firesc să lăcrimeze? Iar dacă eu l-aş vizita în acel moment, oare ar fi greşit să-i împărtăşesc tristeţea? Nu aşa îndeamnă şi Apostolul Pavel: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng” (Rom. 12, 5)? Aşa este în firea lucrurilor. Oare dacă aş veni la el zâmbind, nu m-ar socoti un insensibil care nu-i înţelege durerea? O să treacă necazul şi vom reveni la o stare mai veselă. Aşadar, tristeţea este o stare firească, specifică omului în anumite împrejurări, dovadă că marii poeţi din toate timpurile au plăsmuit din tristeţe versuri cu profunde sensibilităţi şi înţelesuri.

Dar pe bună dreptate ar putea să remarce cineva, ce ne facem când tristeţea se permanentizează, când devine depresie? Şi depresia e firească? Da, chiar şi depresia este firească. Nu te mira! Depresia survine într-un mod pe care noi nu-l putem controla. Depresia este în acelaşi timp boală şi indicator, fără să fie ceva nefiresc. Această zdrobire a sufletului specifică depresiei nu se manifestă nici ea fără un aspect pozitiv. Starea aceasta pregăteşte sufletul pentru o deosebită mângâiere. Aşa se întâmplă şi în asceza ortodoxă, unde există o întreagă nevoinţă pentru a dobândi o „inimă zdrobită şi smerită” (Ps. 50, 19). Este o stare specială, o stare plăcută lui Dumnezeu, care atrage în chip îmbelşugat mila Lui asupra sufletului. Iată unde duce zdrobirea sufletului. De aceea şi depresia în fiecare suflet atins de ea vine cu scopul de a schimba ordinea sufletească existentă. O ordine care nu mai corespunde sensului existenţei acelei persoane şi de aceea trebuie corectată. Aici se află şi marea problemă a diagnosticării şi terapiilor ce-şi propun tratarea depresiei prin eliminarea ei cu orice mijloace, inclusiv medicamentoase. Nimic mai greşit. Depresia se elimină de la sine doar în momentul în care terapeutul va conduce sufletul bolnav spre dobândirea ordinii şi sensului pierdut, pe care depresia doar le semnalează.

Acesta este motivul pentru care depresia neînţeleasă sau tratată necorespunzător duce la disperare. Adică la acea stare în care nu ştii ce să mai faci, în care vrei să abandonezi totul şi să le schimbi pe toate din temelie. De­sigur că în funcţie de temperamentul fiecăruia disperarea se manifestă în forme diferite, dar esenţa este cuprinsă în aceste cuvinte, chiar dacă sunt nerostite.
Ei bine, chiar şi această disperare ne indică un lucru extrem de important pentru viaţa noastră. Este acea stare care ne face să înţelegem, într-o manieră foarte dureroasă, ce e drept, că toată această lume nu are nici o valoare în sine şi nu este demnă de sufletul nostru. O asemenea percepţie asupra lucrurilor nu ţi-o pot da decât disperarea şi credinţa desăvârşită. Acea credinţă care te împinge să laşi totul pentru a-L urma pe Hristos şi de a ajunge la măsura Apostolilor. Credinţă exprimată în cuvinte de Petru, când I-a zis Mântuitorului: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie” (Mat. 19, 27).

Prin urmare, chiar şi în disperare există un sens, o prezenţă care ne cheamă să nu ne mulţumim cu o viaţă trăită doar biologic. O chemare spre ceva desă­vârşit. Iar dacă terapeutul nu sesizează aceste chemări din profunzimi şi va căuta mijloace pur omeneşti de eliminare a disperării, acel suflet va rămâne în continuare bolnav, cu consecinţe dintre cele mai grave.

Acum vezi, dar, omule, cui îţi încredinţezi nepreţuitul tău suflet. E sensibil! Nu-l arunca în mâinile celui ce, cunoscându-te, te va manipula, te va exploata, te va anestezia cu antidepresive. Ci încredinţează-te celui ce are nobleţea de a se pune la dispoziţia ta, care are darul de a-ţi preschimba disperarea faţă de propria ta existenţă în disperare după Dumnezeu, dacă vrei să simţi acea plinătate a desfătării de iubirea Lui.