De Sânziene, la Borloveni, în Mehedinți

Acum câteva veri, ­l-am văzut pe prietenul Ioan Banuș adunând fânul cosit câteva zile mai devreme şi felul în care a clădit o claie de fân într-o poiană din hotarul satului Borlovenii-Vechi, de la poalele Semenicului. Era o poiană mică, aşa cum sunt multe în părţile acelea, frumoasă, curată, smulsă dintr-o sălbăticie rămasă neclintită, în toată măreţia ei de la începutul vremurilor. O poiană care mărturisea despre prezenţa omului şi semnul lăsat de el în lume. Era o întâmplare tulburătoare care vădea o rânduială temeinică şi care ascundea o învăţătură încă mai adâncă.

A început lucrul întorcându-se cu faţa spre Răsărit şi închinându-se cu semnul Sfintei Cruci, semnul prin care Cel care stă dea­supra vieţii şi a morţii a ales să mântuie lumea. De jur-împrejur era doar pădurea încremenită, în liniştea după-amiezii de vară, iar în poiană era fânul, aflat în neorânduială şi care, aşa cum se găsea, nu folosea la nimic şi părea doar să sporească şi să se adauge anarhicului asediu al elementelor neîmblânzite. Cu grijă, prietenul meu a tăiat un par înalt şi drept de gorun, l-a curăţat de crengi şi de noduri,
l-a înfipt drept ca pe o făclie în mijlocul poienii şi apoi a început strânsul. Încet, cu răbdare şi îndemânare, fânul bine mirositor a început să se adune în jurul parului.

Ceea ce fusese haos şi neorânduială devenea formă şi mărturie că lucrarea omului în lume are şi trebuie să aibă şi rost, şi ţintă, şi frumuseţe. Căci puţine lucruri au emoționanta şi nobila frumuseţe a clăilor de fân din ţinuturile de munte româneşti. Lucrarea se făcea cu temei şi drămuită într-o mireasmă ce nu poate fi descrisă, dar care ştiu că nu are egal. A încheiat lucrul după câteva ceasuri. Mica poiană strălucea de curăţenie, iarba era egală peste tot şi hotarele stăvileau şi ţineau în locul lor pădurea şi agresivitatea ei. Fără gesticulații inutile, omul îşi afirmase prezenţa din nou şi făcuse, după putere, lumea mai frumoasă. Prietenul meu a strâns cu grijă puţinele unelte, s-a întors spre Răsărit şi din nou s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci. Cele pe care le-am văzut atunci au un înţeles adânc şi cuprind o povaţă statornică.

Asemenea fânului din poiana Borloveniului, şi noi ne aflăm răspândiţi, izolaţi şi în voia ­vântului şi la cheremul tentaţiilor de tot felul arătate de haosul negativităţii pure. Este limpede de tot că doar în conlucrare şi laolaltă putem face o zidire tare şi cu sorţi de viaţă îndelungată. ­Asta nu înseamnă să ne pierdem personalitatea individuală unică sau, încă mai puţin, să o abandonăm de bunăvoie. Omul nu este făcut să stea în turmă şi să îşi îngroape `talantul”, el are de împlinit un destin şi o chemare care rămân unice şi nerepetabile. Lumea, în toată măreţia ei, a fost făcută pentru toţi, dar şi pentru fiecare în parte. Aceasta este o taină peste măsură de adâncă şi care ne obligă pe toţi şi pe fiecare să fim mereu treji în cuget, pentru a nu vătăma nici rostul care este al fiecăruia şi nici rostul care este al tuturor. Este atât de uşor de înţeles că, pentru a ne păstra fiinţa noastră şi pentru a păstra dreptul la fiinţă al celor din jurul nostru, trebuie să recunoaştem pe faţă fiecăruia dintre semenii noştri, ca şi pe faţa noastră chipul Celui care ne-a zidit pe toţi. Pentru a ne aduna din nou şi pentru a fi generaţie cu rost în trecerea vremii, trebuie să ne strângem în jurul unei axe care nu poate fi alta decât cea a credinţei ortodoxe şi a dragostei de neam.

Să căutăm în jurul nostru şi să ne întoarcem în dragoste spre cei dinainte ai noştri şi să pricepem că lucrurile nu sunt de tot la întâmplare şi că ele nu au fost aduse în fiinţă ca să stea în paragina lipsei de grijă. Rostul de oameni şi români ni-l împlinim înfrumuseţând lumea care, pentru o scurtă clipă, ne-a fost dată şi pentru felul în care ne împlinim acest rost vom fi cântăriţi şi în neamul nostru şi în faţa Dreptului Judecător. Aşa cum fânul se adună şi capătă formă în jurul lemnului din mijlocul clăii, la fel neamul nostru trebuie să se adune în jurul `axei” care îl defineşte. Mai sunt încă aşa de multe ­lucruri pe care avem a le învăţa de la ţăranii noştri, faţă de care aproape nimeni nu a avut milă, dar pe ale căror palme tari şi aspre se sprijină nădejdea noastră de azi şi de mâine, aşa cum s-a sprijinit şi nădejdea de ieri.

Ţăranii noştri nu vor şi nici nu au lipsa să înşire vorbe multe, dar ei pot să ne înveţe mai mult decât cuprinde fala deşartă a lumii, ridicând o simplă claie de fân în hotarul Borloveniului.