Deconspirarea răului

Sfântul Dionisie Areopagitul este cu siguranţă unul dintre cei mai adânci teologi pe care Biserica i‑a dat lumii. Există o asemenea densitate dogmatică în scrierile sale, încât alţi sfinţi părinţi au socotit de cuviinţă să facă comentarii la textele sale. Mă voi opri însă doar la o singură afirmaţie din învăţătura sa, anume că, deşi „răul există, nu are fiinţă, nici ipostas propriu” (cf. Despre Numirile Dumnezeieşti, cp. IV). Ce vrea să spună prin această idee şi ce implică ea? Întâi de toate că răul nu este un principiu etern alături de Bine, aşa cum socotea filosofia antică, gnosticismul şi maniheismul, ci „o lipsă a binelui”, o stricare sau o deformare a făpturii deja venite în existenţă. Răul este limitat, finit şi, întrucât nu are existenţă prin sine, nu deţine nici o putere creatoare, deci nu poate produce lucruri, ci doar strica lucruri create tot prin voia Binelui, care este Creatorul şi unicul principiu. Spre deosebire de Bine, răul nu posedă fiinţă întrucât Binele este însăşi Fiinţa. Acesta este motivul pentru care literatura patristică vorbeşte atât de mult despre viclenie, amăgire şi înşelare ca principale forme de manifestare ale răului în lume.

Aşadar, în ce constă răul din lume? În viclenia înşelării. Dar cum se manifestă procesul de înşelare a lumii? Particularizat în funcţie de epocă. Aşa cum îl vedem astăzi, el constă într‑un efort susţinut de in‑formare cu idei şi imagini a inconştientului uman cu precădere. Spectaculara schimbare de paradigmă a mentalităţilor la care asistăm astăzi în unele colţuri ale lumii este una de provenienţă inconştientă şi e rodul unor experimente anterioare ce au vizat în special schimbarea lumii lăuntrice a oamenilor. Forţa inconştientului a fost hrănită cu mult timp înainte de a se manifesta în forma pe care o vedem acum. Apoi a sosit momentul în care s‑a instaurat dominaţia inconştientului asupra conştiinţei, iar aceasta a condus la atitudini şi comportamente de grup cu neputinţă de conceput înainte.

În momentul actual, răul doreşte generalizarea procesului experimental amintit, adică realizarea unei resetări globale a conştiinţei de sine a omului prin mijlocirea informaţiilor şi a ima­ginilor depozitate în spaţiul inconştient. Aşadar, pârghia schimbării conştiinţei este ima­ginarul inconştient, care a fost restructurat fără nici un fel de cenzură prin fenomenul de in‑formare în masă cu elemente care au sufocat arhetipurile lăuntrice ale comportamentului tradiţional şi le‑a înlocuit cu cele ale noii mentalităţi pervertite.

În mare, asaltul asupra inconştientului urmăreşte, analog cu materialul in‑format şi cu permisivitatea receptorului, acest obiectiv: acoperirea chipului lui Dumnezeu din om cu o imensă cantitate de balast ideatic şi ima­ginar lumesc fără sens, cu rolul de a se interpune între acest chip şi Creator pentru a bloca relaţia firească dintre om şi Mântuitorul său. Iar exemplele concrete ale acestei revoluţii inconştiente poate să le vadă fiecare în existenţa lui şi a mediului său de viaţă.

Totuşi, există şi un risc în tot acest proces de înşelare, întrucât omul prin structura lui nu este un simplu aparat, un computer care, odată resetat, să rămână neschimbat, ci este o făptură vie, care oricând se poate trezi şi schimba. De aceea, pentru a reuşi în această lucrare a vicleniei, răul trebuie să‑şi ţintuiască subiecţii continuu şi constant, în toate locurile dacă este cu putinţă, sub tirul expunerii fenomenului de in‑formare a inconştientului. Astfel ca omul să nu mai aibă nici un moment de linişte autentică, de reflecţie, care să‑l facă să cugete la Hristos ca la o ţintă reală a vieţii sale.

Iată în ce sens răul, nefiind fiinţă sau ipostas sau natură, caută totuşi să cuprindă lumea şi pe om; iată pe scurt în ce constă viclenia lui prezentă. În ce stă, aşadar, forţa lui? Stă în libera noastră voie de a‑i accepta sau nu propunerile şi de a sta pasivi sub tirul in‑formării sale. Mai observăm că dacă răul ar fi fost fiinţă, dacă şi‑ar fi avut obârşia într‑un principiu veşnic, atunci orice discuţie despre rău şi despre lepădarea lui ar fi fost o inutilă pierdere de vreme. De aceea, având în vedere caracterul prezenţei răului în lume ca lipsă a binelui, amăgire şi viclenie, este cu putinţă ca oricând, dacă lumea s‑ar izbăvi de înşelare, să reintre în sfera Binelui. Doar aşa se poate înţelege de ce Dumnezeu îi aşteptă pe oameni până la sfârşit, până în ultima clipă a vieţii, în ciuda decăderii tot mai accentuate din lume. Întrucât El nu aşteaptă convertiri în masă, ci trezirea liberă a conştiinţei persoanei, aşteaptă ca omul liber să lepede înşelarea in‑formării inconştientului său cu lucruri viclene şi tot liber să răspundă la chemarea iubirii Lui, fie şi în clipa de dinaintea morţii.