„Demonul amiezii” și obsesia pentru divertismentul burlesc

Dispunem de un anume tip de plictiseală, aptă și „demnă” pentru mai toată gama de blocaje sociale și abandonuri comunitare. E o plictiseală despre care, de cele mai multe ori, nu cunoaștem nimic, dar care se întrevede scandalos în multitudinea de preocupări aparent serioase - când investiția resurselor tinde să devină halucinantă și amfibologică (pe de o parte, caracteristică tipologic unei încrengături a mediocrității, iar pe de alta, marcată de o competitivitate efuzivă) -, însă sub lupa obiectivității spontane și în urma unui bilanț ontologic accidental, complet inutile, risipă fără doar și poate. Interesant cum această plictiseală se folosește pervers de masca obișnuinței și de reflexele cele mai comode. Plictiseala, spun Părinții Bisericii, e o patimă care naște dezordinea, un viciu subtil, o umbră în preajma experiențelor umane care se insinuează pentru a descuraja și a detrona adevăratele plăceri (fericita cugetare la Dumnezeu și viața conformă cu virtutea), pentru că, de multe ori, însoțește și acea fărâmă de bucurie, strecurându-i un fior de nesiguranță; păcatul degringoladei de bunăvoie, regăsit și sub denumirea de trândăvie, acedie, taedium vitae, ori în formulările eminamente paroxistice, tristitia saeculi (aversiunea, dezgustul față de lume) și tristitia mortifera (întristarea de moarte). Acest tip de plictiseală e cu atât mai periculos, cu cât nu pare să fie vizibil negativ în curgerea vieții de zi cu zi, cu toate că s-a transformat într-un mod de viață, pentru mulți devenind viața însăși. Acest păcat care descinde din „demonul amiezii” se numește obsesia pentru divertismentul burlesc. Îi atribui titlul de obsesie fiindcă tronează deasupra esen­țelor și urmărește „strălucirea” goală din orice artificiu social și uman - mass-media, reprezen­tații publice, conversații, timp liber etc.

Cum acţionează

„Demonul amiezii” e o denumire care vizează câteva interpretări foarte profunde. În primul rând, această formulare dată de Sfântul Evagrie Ponticul (sec. IV) se referă cu precădere la lumea monastică, dar nu numai. La amiază, în jurul orei 15:00, acest demon, care poartă cu sine trândăvia, lenea, repulsia omului față de propria persoană și de ceilalți, indiferența spirituală și chiar abandonul eforturilor ascetice, îl vizitează pe călugăr și îl amăgește cu gândul că existența acestuia din urmă e un vid, că acțiunile lui nu au o finalitate mulțumitoare, iar locul său - spațial, mental și spiritual - nu este acolo, în mănăstire, că viața lui e posibil să stea sub cu totul alte exigențe, încă necunoscute. Această insidioasă voce interioară naște și întețește confuzia despre sine și lume. În al doilea rând, „demonul amiezii” stârnește o recăutare, o reanalizare și o redirecționare, dar, paradoxal, această neliniște avidă de sens se desfășoară sub stare de somnolență, toropeală, nervozitate în stagnare, pribegie a minții într-o mare de contradicții și plictis melancolic. Cu alte cuvinte, îl determină pe om să tindă spre negre meditații împletite cu spleenul prilejuit de cele mai profunde și mai intime, în apa­rență, deziluzii. În acest stadiu se petrece acel „vagabondaj al minții” de care vorbesc Sfinții Părinți. Pentru că, în acest stadiu, omul caută lucruri departe de sine, străine, de cele mai multe ori, și, aș îndrăzni să spun, răpitoare, din cauza incompati­bilității cu o viață virtuoasă.

Acedia (cum mai este denumită această patimă) induce omului anumite obsesii, idei fixe, motiv pentru care vagabondajul gândurilor cotrobăie în preajma acelor idei, obsesii, împletite proverbial cu temeri și false analize ale realității exterioare și interioare. În acest caz, în vremurile noastre, acedia are o gamă largă de instrumente prin care își poate fortifica intențiile și valorifica oportunitățile. Obsesia pentru divertismentul burlesc, adică subtilitatea acediei de a perverti mintea să consume în mod constant materiale și emoții frivole, kitsch-ul, ambalajul care te fură, hohotele brutale, fanatismul social și apartenența la grupurile populare, scăldate în noutățile arzătoare ce își pretind adepți - în lipsa lor ar sfârși în frustrarea din care provin -, constituie ocolul imens de la hrana cea vie. Agenda înțesată, ambarasată de planificări care să vizeze amuzamentul grosolan și pofta de faimă, petrecerile explozive, la polul opus întâlnirilor recreative bazate pe autocunoașterea și cu­noașterea semenilor și trăite în perimetrii decenței, reprezintă cartea de vizită a „demonului amiezii”. În urma unor asemenea extravaganțe și derapaje sardonice, plictisul revine, sufletul e la fel de gol, mintea rulează la infinit aburii unor scene ambigue, iubirea poartă etichetele unei lumi scămoșate de iluzii și clișee irepresibile.

Acedia e, într-adevăr, depresia

„Demonul amiezii” te minte că ai foarte multe de făcut, că trebuie să fii liber fără să știi ce înseamnă, dar, mai ales, că viața e pură speculație estetică, că orice încercare de trezvie și orice potolire a minții împrăștiate, cu scopul clarificării unor căderi, înseamnă reducerea ritmului haotic și de-popularizarea chipului tău „faimos”, iar acest gând pe mulți îi deraiază de tot. Omului condus de acedie îi vine greu să accepte că poate ceea ce face nu e atât de important, cu atât mai mult cu cât faptele lui nu îi sporesc bucuria după Dumnezeu și petrecerea vieții în acord cu morala creștină. Omul asediat de acedie se încăpățânează să se ia tot mai în serios când vede că mulțimile îl aplaudă și îl includ pe listele mondene. Homo acedicus e considerat o mare vedetă, pentru că în zilele noastre a te plictisi a devenit un mod de a spune că ai standarde înalte, că trăiești clipele la maximum și nu îți scapă nimic, când, de fapt, îți scapă chiar totul: contemplarea bunătății veșnice a lui Dumnezeu, dragostea Sa neschimbată și adevărul Său, care e viața deplină întru Viața Sa.

Acedia e, într-adevăr, depresia, ea îi promite omului o lume plină de lumini, unde el va putea stăpâni cu imperiul imaginii de sine, dar eșuează lamentabil, căci lumina aceea e pe atât de întunecată, pe cât e de fastuoasă. Cine va putea stăpâni lumina îngerilor căzuți? Ea se oferă omului spre a experimenta, în egocentrismul său, iadul, cu toată acea strălucire orbitoare a visului lumesc.

Creștinii pot ridica, cu inimă zdrobită, rugăciuni către Dumnezeu-Tatăl, către Mântuitorul Hristos și către Preasfântul Duh, ca să le întărească paza minții, să poată gândi unitar, adică cu înțelepciune, poruncile și revela­țiile dumnezeiești. Așadar, e nevoie ca mintea să fie adunată din toate ungherele activităților superflue, să își refacă drumul către înălțimi, ajutată de un trup activ, care să nu pregete în a lucra constant după dinamica inimii care îmbrățișează descoperirea celor bune și motivante și a minții care întreține starea de luminare prin contemplarea cu­răției tainice.

În fața depresiei, a dezgustului față de lume care, paradoxal, se hrănește cu fantasmele visului lumesc, putem așeza întristarea după Dumnezeu, adică dorul de lumina și slava Sa. În acest fel, dorul de Creator ne oferă posibilitatea de a veghea asupra frumuseții harice care viază înlăuntrul nostru și a asemănării cu Cel care ne dăruiește sens printr-o iubire fondatoare și, prin urmare, să putem părăsi „tem­nița întunecoasă a simțirii comune”.