Departe de țara lui, în pământ străin...

Copil fiind, am auzit vorbindu-se despre un rege al României forțat să plece în lumea cea mare atunci când monarhia a fost abolită, ducând cu el „toate bogățiile țării”. Învățam câte ceva și la școală, la vreo douăzeci de ani și mai bine de la plecarea lui, într-o neașteptată și nefericită zi, când România a ales o altă formă de guvernare și un alt mod de a trăi.

Apoi, după anul 1990, când informațiile erau oferite fără îngrădiri, am aflat că România a avut, vreme îndelungată, monarhi care au iubit-o, deși, atunci când au venit pentru prima dată pe pământul nostru, nu înțele­geau limba, cultura, tradițiile ori specificul țării pe care aveau să o conducă vreme îndelungată.

Participând la slujbele săvâr­șite în zilele trecerii la cele veșnice a Regelui Mihai I, am observat cum poporul i-a arătat o rară și deosebită cinstire și m-am gândit cum de s-au întâmplat acestea; am înțeles că aceasta era urmarea firească, pentru că pământul românesc a avut și mai are oameni mari, patrioți, iubitori de țară, gânditori, înțe­lepți care n-au primit o astfel de răsplată.

Ar putea fi câteva înțelesuri ale faptelor petrecute în acele zile la noi în țară, dar și în diasporă. În primul rând, o recu­noaș­tere târzie, prea târzie poate pentru un rege exilat.

Istoria lumii cunoaște nenumărate cazuri de oameni ai lui Dumnezeu, ierarhi, regi, oameni importanți care au fost exilați din varii motive, dar de cele mai multe ori din pricina răutății oamenilor... întâlnită în toate vremurile.

Față de aceștia a fost întotdeauna o manifestare de iubire a urmașilor care au înțeles că la un moment dat se petrecuse o nedreptate în Biserica, țara sau în zona în care se aflau. Astfel s-a întâmplat și cu Regele Mihai.

Plecat într-un lung exil și aproape ignorat vreme de peste patruzeci de ani, Regele Mihai s-a întors ca unul care parcă încă domnea, pentru că poporul român l-a iubit și a înțeles, mai ales după 1990, o parte din adevărurile crunte ale istoriei.

Mi-am amintit de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur adresate diaconiței Olimpiada, care se plângea că ierarhul se afla departe și se temea ca nu cumva moartea să-l găsească departe de locul unde păstorise Biserica Mântuitorului Hristos și unde oamenii îl iubeau și îl așteptau.

Iar răspunsul dumnezeiescului Ioan Gură de Aur pentru diaconița Olimpiada a fost: Să mă tem de exil? Oare nu-i tot pământul al Domnului? Să mă tem de moarte? Oare eu nu vreau să fiu cu Hristos?

Așa s-a întâmplat și cu Regele Mihai. Nevoit să trăiască departe de țară și de oamenii care îl pomeneau, amintindu-și de modes­tia și bunăvoința lui, regele n-a încetat să-i iubească pe românii care l-au prețuit și l-au așteptat vreme îndelungată.

Am avut posibilitatea, cu ani în urmă, să-l întâlnesc atunci când a venit la Catedrala Mitropolitană din Iași, unde eram slujitor. Atunci, în anul 1997, la câteva zile după Sfintele Paști, regele a fost poftit să se așeze în timpul Sfintei Liturghii în Tronul Regal, acolo unde înaintașii săi, care considerau Cetatea Iașilor „a doua lor capitală”, stăteau întotdeauna când participau la slujbe.
Cu acea ocazie, Mitropolitul Daniel al Moldovei l-a cinstit cu frumoase cuvinte, amintind că regii României au arătat întotdeauna atenție și respect față de Biserică și au ajutat Catedrala Mitropolitană din Iași, mai ales în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, când turla cea mare și bolțile se prăbușiseră în urma unei erori de proiectare, iar apoi vreme îndelungată rămăsese în părăsire.

De altfel, Familia Regală, Carol I și Elisabeta sunt pictați în tabloul votiv al istoricei catedrale, alături de Mitropoliții Veniamin Costache și Iosif Naniescu.

Atunci, Arhipăstorul Moldovei și Bucovinei a primit de la Regina Ana, soția fostului suveran, un colier de ametist, pe care l-a așezat într-o icoană a Sfintei Parascheva, înlocuind metaniile pe care mult-cinstita călugăriță le purta în mâini. A fost acesta un dar al reginei pentru Sfânta cea mult cinstită și ajutătoarea tuturor.

Mai târziu, împreună cu câțiva părinți de la Mitropolia Moldovei și Bucovinei, am făcut o vizită la reședința regelui de la Versoix, în Elveția. Era un loc frumos și bine chivernisit, împodobit cu flori și brazi argintii, care aminteau de Sinaia, unde Regele Mihai văzuse lumina zilei și unde a petrecut, poate, cele mai frumoase clipe ale copilăriei și tinereții lui.

De asemenea, am avut bucuria să-l întâlnesc de mai multe ori pe Regele Mihai și la Bucu­rești, inclusiv la întronizarea celui de-al șaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Am vizitat de câteva ori Palatul Elisabeta, fiind invitat la unele momente importante din ultimii ani. Peste tot, lucrurile aduse în parte de la Săvârșin împodobesc această frumoasă reședință din Cetatea Bucureș­tilor, între ele aflându-se chipul luminos al regelui cel mult iubit de români.

Toți vorbeau și vorbesc încă, cu venerație, despre regele lor, fie că îi sunt copii, nepoți, colaboratori, admiratori sau oameni care nici măcar nu l-au întâlnit, ci doar l-au văzut când și când în imagini și înregistrări video.

De asemenea, în vremea slujirii mele la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim, m-am bucurat să primesc pentru prima dată în istoria Casei Regale din România vizita repre­zentanților ei, adică a Altețelor lor Regale Margareta și Radu, în luna mai, anul mântuirii 2014.

Au rămas atunci mai multe ceasuri în biserica și în spațiile Reprezentanței Patriarhiei Române, bucurându-se de ceea ce au văzut și totodată amintind că este o vizită mult așteptată pe care o fac în Cetatea Ierusalimului, închinându-se la Sfântul Mormânt al Mântuitorului și în alte locuri importante, bucurându-se și de primirea la Patriarhul Ierusalimului, precum și de către alte personalități din Țara Sfântă.

Când am văzut mulțimile adunate pe străzi și florile care s-au așezat întru pomenirea și cinstirea regelui, mi-am zis că Dumnezeu a făcut dreptate. Oamenii, până la urmă, au recunoscut valoarea celui care le-a fost suveran vreme de zece ani, a unui rege plecat departe de țara și de oamenii lui, dar care i-a iubit așa cum numai un rege și un părinte adevărat știe să iubească. Cinstit de Biserică, primit în sunete prelungi de clopote și condus către mormânt cu nădejdea învierii și a vieții veșnice, în preafrumoase cântări și în prezența Patriarhului României, a mitropoliților și a numeroși preoți din Cetatea Bucureștilor, de la Argeș sau din alte locuri, Regele Mihai I al României se odihnește de acum de ostenelile sale.

Regele românilor se va bucura de răsplata pe care Dumnezeu o oferă celor care au suferit mult, celor care au plâns departe de țara lor și s-au rugat în pământ străin, simțind povara crucii exilului, așa cum a simțit-o și el.