Depășirea exceselor

Patericul egiptean ne arată un monahism de început, în căutare, fertil, în care asceții dovedesc foarte multă originalitate în abordarea problemelor pe care le întâmpină. De aceea au rămas modele pentru toate gene­rațiile care au urmat. Ei înain­tau printr-un teritoriu cu prea puține repere. Semnele pe care le lăsau ei în urmă deveneau jaloane pentru generațiile următoare. Inclusiv pentru noi, 17 veacuri mai târziu. Semnificative s-au dovedit nu doar reușitele, ci și eșecurile lor, pentru că nu orice încercare a fost confirmată de Dumnezeu sau de generațiile care au urmat.

Provocarea neîncetată pe care o ridică viața ascetică este găsirea liniei fine de echilibru care desparte excesul de delăsare. Oamenii deșertului, duri și plini de forță psihică și fizică, sunt în multe rânduri înclinați spre exagerări felurite. Cei experimentați îi temperează pe novici, dar sunt și cazuri în care Dumnezeu Însuși intervine, direct sau prin trimiși, pentru a indica măsura justă a echilibrului.

O asemenea situație găsim la Avva Sisoe, care, în efortul său ascetic, se dovedește inovativ, dar merge un pas prea departe. Iată istorisirea: „Un părinte a povestit despre Avva Sisoe din Calamon că, odată, vrând să-și biruie somnul, s-a agățat de-o stâncă din Petra, dar un înger a venit și l-a dezlegat, spunând să nu mai facă una ca asta și nici pe alții să nu-i învețe să facă”.

Apoftegma aceasta, simplă și lipsită de înfloriri stilistice, vor­bește indirect despre importanța pe care o are căutarea, inclusiv asumarea de riscuri, în devenirea fiecărui om. Însă, în același timp, este esențial să poți să te păstrezi ascultător, să îți vezi limitele și să poți distinge binele atunci când ți se arată.

În felul acesta se construiește tradiția monahală, prin încercări succesive, experiențe și căutări, ghidate mereu de ochiul atent al lui Dumnezeu, care inspiră calea echilibrului salvator.