Depersonalizarea ideologiilor umaniste

Persoana umană este o existenţă apofatică şi care niciodată nu poate fi surprinsă în complexitatea ei. Creştinismul se poate pronunţa corect asupra omului pentru că nu are pretenţia definirii lui, ci doar accentuează unicitatea şi irepetabilitatea lui, desigur, evidenţiind modul ecleziastic de existenţă al său, unde se face distincţie între aspectul personal şi comunitar, dar nu separaţie. Separarea dintre planul personal şi planul comunitar, la nivelul societăţii, duce fie la capitalismul individualist, fie la socialismul care abordează umanitatea la nivel global. „În vremea noastră, am considerat că ceea ce-l interesează pe om e taina persoanei şi a comuniunii dintre persoane, în opoziţie cu ideologiile individualiste şi filosofiile care-l percep pe om ca o masa amorfă“, remarca părintele Dumitru Stăniloae.

Greşeala fundamentală a acestor sisteme idelogice are două aspecte: pe de o parte, neraportarea persoanei umane la Dumnezeu, iar pe de altă parte, ca o consecinţă a celei dintâi, ignorarea calităţii unice şi de neînlocuit a omului şi dezvoltarea lui în comuniunea autentică. „Deficitul de transcendenţă în viaţa persoanei umane aduce cu sine un deficit de umanitate“, spunea Preafericitul Părinte Daniel în cuvântul de la întronizarea ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Acest lucru l-a demonstrat din plin Piteştiul, Aiudul, Siberia…

Omul ideologiilor nu este omul concret, cu nevoile, dorinţele, idealurile lui, ci omul suprimat în conştiinţa colectivă. E transformat în parte indistinctă din gloata cosmică în care oamenii se aseamănă prin ceea ce toţi vor să se deosebească. Aceasta este experienţa dizolvantă a masificării ce acreditează şi ideea furibundă a atotsuficienţei omului. Persoana pe care o propun ideologiile este un om obosit şi plictisit de sine însuşi.

„Înlăturarea omului concret în numele umanităţii sau, în general, în numele umanismului - spunea profesorul G. Mantzaridis - este inuman şi anticreştin.“ În felul acesta, precum scrie Berdiaev analizând gândirea lui Dostoievski, „pentru măreţia supraomului, pentru fericirea omenirii în viitorul îndepărtat, pentru revoluţia mondială, pentru nemărginita libertate a individului sau nemărginita egalitate a tuturor, se permite a fi ucis omul sau grupul de oameni, a fi preschimbată fiecare fiinţă umană în simplu instrument pus în slujba unui mare ideal sau scop înalt. Toate devin premise pentru nemărginita libertate a supraomului (individualismul extrem) sau pentru nemărginita egalitate a omenirii (colectivism extrem). Samavolnicia omenească îşi însuşeşte ea dreptul de-a aprecia ea însăşi valoarea vieţii umane şi să dispună de ea cum voieşte“. Ideologia capitalistă preferă planul individualului, iar relaţiile interumane sunt caracterizate de concurenţă, profit personal şi câştig propriu. Interesul pentru celălalt este inexistent, încât cea mai bună caracterizare a acestei stări este dată de expresia „nimeni lângă nimeni, nimeni cu nimeni, nici măcar cineva pentru sine“.

Părintele Iustin Popovici, marele teolog sârb, caracterizând omul podus de umanism, declara: „Pustiit este omul umanist, înfricoşător de pustiit, fiindcă din el a fost alungată conştiinţa şi simţirea nemuririi lui personale. Iar, fără aceasta, poate fi omul om deplin? O, mărginit e omul european, cumplit de mărginit şi de pigmeizat, şi de micşorat… Îmbătrânit, atrofiat, mărginit la materie, degenerat, omul umanismului a avut dreptate atunci când a mărturisit, prin gura înţelepţilor, că se trage din maimuţă. Ajuns asemenea animalelor în ceea ce priveşte obârşia, de ce să nu ajungă şi în ceea ce priveşte morala? Nimic mai potrivit pentru omul umanist ca dictonul: Homo homini lupus est!

Ideologiile umaniste au schimbat taina teologică a persoanei umane cu constatarea matematică. Persoana e percepută ca un simplu număr alături de nenumărate altele, oricând posibil de înlocuit. În creştinism, comunitatea nu distruge persoana. Biserica nu „personalizează“ legile sau instituţiile, nici nu preface persoanele în mecanisme, ci urmăreşte punerea în valoare a persoanelor în cadrul legilor şi al instituţiilor societăţii şi dincolo de ele. Problemele se rezolvă plecând de la persoanele concrete. În creştinism nu există tensiune între persoană şi comunitate. Criza instituţiei sau comunităţii se elimină prin suprimarea crizei persoanelor concrete care stau la baza instituţiei respective. Omul concret rămâne o valoare în sine prin însăşi demnitatea dăruită lui de Dumnezeu.