Derdeluș

În fiecare zi de iarnă moare tatăl unui poet.

Am auzit că vrei să te faci poet, zicea tata, când eram mic.

Cum era, încă de pe atunci, iarnă în fiecare zi, i-am spus că nu, sperând că în felul acesta n-o să-l văd niciodată murind. Doar că am uitat între timp.

Moartea a ținut, însă, minte și, într-o vară, i-a tăiat tatei calea și i-a spus: Să știi că fiul tău te-a mințit!

Cum așa? a întrebat el mirat.

Uite cum, i-a răspuns hoașca și i-a arătat un drum alb, pe care umblau niște versuri albe, tremurând de frig.

Sunt ale lui! De la ele s-a albit drumul și tot de la ele vine și frigul care îți tot dă târcoale!

Era vremea secerișului și-n curtea casei noastre ningea!

Dar nu din cer, ci din caietele mele de școală. Ningea cu versurile mele albe.

Ajunseseră nămeții aproape de streașina casei.

Vezi ce-ai făcut? mi-a strigat mama din prag.

Mai bine se făcea poet, în loc de pușlama, cum văd c-a ajuns, a ridicat tata a lehamite din umeri, și a deschis ușa larg, ca să intre iarna de afară în casă.

Moartea era deja înăuntru. Se umpluse fereastra de flori de gheață și ea le smulgea cu geam cu tot din rădăcină, întinzându-i-le mamei, care nu primise niciodată flori de la cineva.

Era pentru prima oară când se întâmpla.

La fel și-n privința morții tatei. Era pentru prima oară.

Și atunci, eu m-am gândit să iau moartea lui și s-o împing din vară în toamnă. Apoi, tot așa, din anotimp în anotimp. Era însă iarnă peste tot. Crăpau pietrele de ger. Iar toate cuvintele din poeziile mele se făcuseră pietre.

Ar fi fost bine să se facă și inima. Dar nu vrusese.

În fiecare zi de iarnă moare tatăl unui poet. O singură dată. Numai tatăl meu moare, din iarna aceea, mereu, dovadă că eu sunt, într-adevăr, mai mult pușlama decât poet.

O pușlama bătrână, care se dă întruna cu sania pe derdelușul morții tatălui său!