Deschideri şi închideri ortodoxe

Nu o dată Ortodoxia a fost acuzată de conservatorism, de paseism chiar, de lipsă de deschidere spre realităţile şi valorile sociale şi spirituale „moderne şi contemporane“, reproşându-i-se că e rigidă şi exagerată în cerinţele ei ascetice şi liturgice, care n-ar mai corespunde omului de astăzi.

Pe de altă parte, se pot auzi adesea alte glasuri care susţin că „ortodoxia noastră“ (pe tonul acela pe care se spune şi „ţărişoara noastră“) nu este ca alte religii sau confesiuni, că ea este deosebit de tolerantă, că îngăduie şi mici abateri (referinţa se referă îndeosebi la cele morale, iar aprecierea este cât se poate de subiectivă), adică n-ar fi prea grav dacă te mai îmbeţi, mai înşeli din când în când etc., că de!… astea nu-s păcate prea mari, şi „oameni suntem“, şi „Dumnezeu ne iartă“.

Amândouă genurile de afirmaţii provin din zona celor al căror contact cu Biserica este cu totul sumar şi ale căror cunoştinţe în această privinţă sunt „după ureche“. Ortodoxia adevărată nu este otova, nu este rigidă, dar nici laxistă. Nu este implacabilă, justiţiară, dar nici molâie, nici risipitoare cu îngăduinţa ei. Ea se conduce, printre altele, şi după aceste două învăţături pastorale complementare ale Sfântului Apostol Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii“ (1 Corinteni 9, 22) şi „Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi sunt cu folos. Toate-mi sunt îngăduite, dar eu nu voi fi stăpânit de ceva“ (1 Corinteni 6, 12).

Problema importantă şi dificilă care se pune acut pentru ortodox (pentru el îndeosebi) este aceea a echilibrului just între iubire şi adevăr. Cât timp este vorba de adevăr, Ortodoxia va fi mai mult închisă, conservatoare în sensul de păstrătoare. Conservatorismul nu exclude aprofundarea în relaţia omului cu adevărul. În schimb, în ceea ce priveşte iubirea, Biserica nu are limite, ea merge până la iubirea de vrăjmaşi, până la a se ruga sincer şi fierbinte pentru ei.

Iubirea şi mila faţă de persoane nu pot în nici un caz să conducă la iubirea şi mila pentru doctrinele lor greşite, la „respectul“ pentru ele, în numele unui „umanism“ relativist, sincretist, autonom, care nu reprezintă, la o analiză atentă, în fond, decât o lipsă de iubire. Compromisurile întru Adevăr conduc, în înlănţuirea logică inexorabilă, la o falsă iubire, la un surogat de iubire, sentimentalist-pietistă, pentru că nu se preocupă în nici un fel de mântuire, de destinul eshatologic al lumii, ci numai de căldurica lui imediată şi trecătoare.

Una este închiderea ca obtuzitate, ca impenetrabilitatea la Duh, la cunoaştere, la cultură, şi alta închiderea la rătăciri şi alunecări. Desigur, această din urmă închidere nu trebuie să însemne anchilozare şi, ca atare, ea nu are a se face mofluz, cu o limbă de lemn, ci prin tot ceea ce ţine de viaţa autentică, prin trăire esenţială, prin transparenţă reală la Duhul. Numai o astfel de transparenţă poate asigura veridicitatea şi autenticitatea discursului creştin ortodox.

Una este deschiderea plină de iubire faţă de aproapele şi alta deschiderea spre compromisuri în legătură cu adevărul, menajarea rătăcirilor grave, prin minimalizarea lor, reprezentând, la o privire atentă, minimalizarea lui Dumnezeu, ignorarea pătrunderii Lui întrupate în istorie, prin Hristos, jertfindu-Se răscumpărător şi restaurator până la asumarea şi biruirea morţii.