Desfiinţare

Într-un număr al "Dilemei vechi" din luna septembrie a acestui an, istoricul Andrei Pippidi, autor al volumului de evocări Case şi oameni din Bucureşti, a semnat articolul "Desfiinţare de construcţie".

Formula respectivă constituie o inscripţie stradală din Bucureşti, iar autorul consemna faptul că autorităţile au dat "autorizaţie pentru desfiinţare de construcţie" pentru o casă boierească din secolul al XIX-lea, fără consultarea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. După ce, tehnoredacţional, primul cuvânt din titlu a fost evidenţiat grafic, în text se fac echivalări ale acestuia prin termenii demolare ("Rapiditatea demolării nu este totdeauna garanţia că o clădire nouă i se va substitui celeilalte") sau dărâmare ("...după dărâmare, lucrările se opresc").

Conform Dicţionarului Academiei (2006), verbul (a) desfiinţa se referă, de regulă, la nume de realităţi care, într-un fel sau altul, fiinţează, care au dăinuit ori dăinuie: societăţi sau instituţii, după cum uneori corelaţia se face cu substantive abstracte (abuzul, "răul", drepturi, datini), dar nu lipsesc nici enunţuri ilustrative în care obiectul desfiinţării îl reprezintă chiar diverse construcţii (poduri, grilajuri etc.). Ca sinonime sunt consemnate verbele (a) distruge, (a) nimici etc., după cum, pe de altă parte, printre sinonimele substantivului desfiinţare se află şi suprimare, distrugere, nimicire.

Iată formulări din textul juridic citat (Legea nr. 50, din 29 iulie 1991): "Capitolul I. Autorizarea executării sau desfiinţării construcţiilor"; "Art. 9. Desfiinţarea construcţiilor şi amenajărilor prevăzute la art. 3 se face pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinută, în prealabil, eliberată de primari, de primarul general al municipiului Bucureşti" etc.

În cazul de faţă, desfiinţare a fost utilizat, fără îndoială, pentru a ocoli realităţi defavorabile, fiind un eufemism, adică, după dicţionare, un termen ce înlocuieşte un cuvânt neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen; de obicei, intenţia poate fi "magică" sau de "autoprotecţie" (când sunt evitaţi termeni socotiţi primejdioşi de tipul Necuratul etc.), sau de "politeţie" faţă de interlocutor (în cazul cuvintelor necuviincioase sau obsecene de tot felul). Or, desfiinţare nu intră în nici una din aceste categorii "clasice" ale eufemismului.

Trebuie însă precizat că, în discursul public, s-a ivit o altă... primejdie: aceea a folosirii unor termeni sau formule care îl pot pune pe emiţător într-o postură negativă şi pot trezi sentimente de ostilitate în public. De aceea, pragmaticienii acestui domeniu, ca şi cei din zona legislativului sau a publicităţii, caută cuvinte neutre, liniştitoare, subversive în fond, poate chiar neînţelese de o parte dintre vorbitori, pentru ca mesajul să nu şocheze. Printre acestea (unele discutate în rubrica de faţă), cităm arierate, pentru datorii, (a) remania (un ministru), în loc de (a) demite, a-l scoate din guvern, eutanasiere sau sacrificare (a animalelor), numind uciderea, respectiv tăierea acestora pentru consum. La fel se explică folosirea pleonasmului plante etnobotanice (ignorând legătura dintre plante şi botanică - ştiinţa care se ocupă de studiul plantelor), pentru a ocoli referirea la efectul halucinogen al produselor vândute clienţilor iresponsabili.

Fără îndoială, desfiinţare, lansat în 1991 pentru demolare, în comparaţie cu termenii menţionaţi anterior, este mai puţin reprobabil: se încerca, chiar dacă stângaci, evitarea amintirii unor orori ale regimului comunist. Dar, obiectiv vorbind, contemporanii nu trebuie să fie supuşi exerciţiului de spălare a memoriei.