Despre anumite deprinderi

▲ Când e vorba de bun simţ şi tradiţie, nu cred că e cazul să lăsăm loc lui „aşa am prins“, „aşa se face“ ▲

O vedeam mereu foşnind şacoşele de plastic pe care le scotea din altă sacoşă mai mare sau dintr-o geantă pe care o ţinea cu ea tot timpul. Venea mai dimineaţă decât alte femei, cunoscute şi prietene de-ale ei, se aşeza acolo, în partea stângă, aproape de convoiul de scaune cu regim „rezervat“. Cu un amuzament uşor păcătos, căci eram deja în spaţiul eclesial şi trebuia să am stare pentru rugăciune, observam cum femeia era atât de devotată confortului amicelor, încât uita unde se află şi era în stare să se certe cu orice altă persoană care ar fi îndrăznit să ia loc pe scaunele avute în grijă. Dacă vedeai o punguţă pe un scaun, clar, era ocupat. Rând pe rând, purtătoarele de pălării şi băscuţe soseau şi îşi ocupau locul la spectacol. Recunosc, am îndrăznit şi eu o dată să iau o pernuţă pentru a sta în genunchi... Nu vă spun urmarea. Apoi, împrejurările vieţii au făcut să merg la altă biserică, mai aproape de casa mea şi de locul de muncă. Acolo era loc imens înăuntru şi, din păcate, „spectacolul“ era şi mai evident. N-aveai nici o şansă să stai liniştit, chiar dacă te aşezai într-un loc cât mai lăturalnic. Ca să nu mă mai tulbur deloc, mă aşezam aproape de zid, lângă vreun bătrânel care nu întindea mâna, dar pe care, ce frumos!, îl miluiau foarte mulţi. Se părea că oamenii nu văd bine şi că au luat ceva energizante de dimineaţă şi nu pot sta locului. Un furnicar mai mare ca acolo şi un zel în a deranja mai mult pe cei aflaţi la rugăciune nu am mai văzut. Nu se putea păstra un culoar pe mijloc, iar preotul trebuia, umil sau enervat, după caz, să îi roage să-l lase să treacă pentru a cădelniţa. La ieşirea cu Cinstitele Daruri trebuia totul atins: lumânarea paraclisierului, hainele preotului, fiecare pretinzând în sinea sa şi străduindu-se să fie atins pe creştet cu potirul. Când ieşea părintele să citească Sfânta Evanghelie, iarăşi, cât mai aproapre de el. Apoi, toată lumea la loc. Când rostea preotul: „Cu credinţă, cu frică şi dragoste să vă apropiaţi!“ toată lumea înainta la propriu doi-trei metri, fără însă a se şi împărtăşi. Iar îmbrânceală. Să nu uit de ritual: când se citeau numele viilor şi morţilor, începea marea vânzoleală spre locul de afară, unde se aprind lumânările. Ca şi cum doar atunci se putea face asta.

Sigur, rotirile de 180 de grade pe care jumătate din credincioşi le făceau spre a vedea soprana şi tenorul care înălţau un artistic „Doamne miluieşte!“ deja nu mai însemnau nimic pe lângă cele amintite.

Ştiu, veţi spune că acestea sunt cazuri izolate, nu este aşa peste tot. Dar eu cred că este cazul să fim mai atenţi. Sunt destule şi cele pe care nu le-am spus aici. Până la un punct înţeleg anumite deprinderi. Ştiu, uneori îţi împropriezi anumite obiceiuri de parcă ar fi prelungiri din fiinţa ta. Îţi sorbi cafeaua de dimineaţă ca şi cum ar fi carburantul tău de mers pe autostrada fericirii, citeşti ziarele ca să afli din nou că lumea poate merge mai departe şi fără tine, iar duşul pare să te ajute să uiţi tot ce nu-ţi place. Când e vorba de bun simţ şi tradiţie, nu cred că e cazul să lăsăm loc lui „aşa am prins“, „aşa se face“. Nu vreau să cred că, pentru a nu păcătui vorbind de rău ceva, trebuie să închidem complet ochii în faţa unor astfel de „ritualuri“ care amintesc mai mult de superstiţie decât de credinţă. Eu o să merg la biserică indiferent dacă se întâmplă aşa ceva acolo sau nu, dar nu riscăm oare ca aceia care nu sunt ortodocşi decât cu numele să înţeleagă din credinţa noastră doar aceste întâmplări exterioare, care frizează hilarul şi te lasă perplex?