Despre cine vorbesc moaştele sfinţilor?

Nu de puţine ori mi-a fost dat să recunosc o oarecare nedumerire în ceea ce priveşte raportul dintre moaşte şi Dumnezeu. În fond cine nu se miră astăzi, când după trecerea atâtor vremi, după războaie însângerate, boli şi suferinţe, trupurile unor sfinţi au rămas intacte, ca şi cum timpul şi legea firii nu ar fi avut nici un efect. Mirarea vine şi dintr-o altă realitate, accentuată de credincioşi, care sună cam aşa: „Ştiţi cumva, unde se găseşte biserica care are moaştele Sfântului Pantelimon? Dar pe cea cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur?“. Nimic rău în această întrebare, decât poate interogaţia la care vă propun să medităm cu toţii: pentru ce vine credinciosul la Biserică: pentru împărtăşirea de cuvântul lui Hristos, de Trupul şi Sângele Lui sau pentru a se închina la sfintele moaşte?

Cred în primul rând că moaştele indică pe Hristos, Dumnezeul cel adevărat şi Om adevărat. Moaştele sfinţilor indică clar pe Hristos, căci însăşi ele au mers pe traiectoria sfinţeniei, căutând împărăţia lui Dumnezeu, pentru a deveni fii ai acestei împărăţii. Şi această realitate a lui Hristos o vedem în aureola sfinţeniei din jurul sfinţilor. Lumina este Hristos, iar sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu au aureola sfinţeniei în jurul capului lor. Sfinţii indică aşadar Lumina în care ei au trăit şi au conlucrat cu Ea, cerându-ne ca şi noi să devenim părtaşi ai acestei Lumini. Fiind deja sfinţi, ei nu trăiesc în autosuficienţa specifică nouă astăzi, ci permanent lângă racla lor este aşezată o lumină sau o candelă care reflectă lumina, arătând că, şi după adormirea în Domnul, omul trăieşte în Hristos şi că nimic nu este rupt de realitatea divino-umană a lui Hristos.

Sfinţii au devenit deja prieteni ai lui Hristos, indicându-ne şi cerându-ne să devenim şi noi prieteni al Prietenului suprem. Nu este vorba aşadar de o importanţă pe care sfinţii şi-o atribuie vieţii lor sfinte. Nu am găsit nici o pagină din Pateric sau dintr-o altă operă cu specific filocalic care să indice autosuficienţa sfinţilor, cum nu am găsit nici o notă în care sfinţii se văd deja sfinţi încă din viaţă. Din contră, filele patericale sunt pline de oameni păcătoşi care atât de mult l-au dorit pe Mirele suprem, încât şi-au potenţat la maximum calităţile umane de a deschide uşa sufletului şi a inimii Creatorului tuturor celor văzute, cât şi a celor nevăzute. Este, în genere, o permanentă sforţare a minţii de a se purifica, ilumina şi desăvârşi. Acest lucru îl indică şi moaştele sfinţilor. Trupurile lor sfinte ne determină să vedem dincolo de ele, ca să-L atingem pe Cel ce le-a oferit acest „privilegiu“ al nestricăciunii.

Sfinţii trăiesc în comuniune, chiar şi pe pământ, prin sfintele lor trupuri. Dacă îmi este permis să mă exprim astfel, într-o raclă unde sunt aşezate poate zece părticele din toţi atâţia sfinţi, nu vom vedea niciodată ca o părticică să „îndepărteze“ pe alta, ceea ce noi în lume aplicăm atât de uşor şi fără scrupule. Şi pe pământ, şi în cer, uniţi pentru veşnicie. Este o realitate pe care au gustat-o de pe pământ şi o continuă şi sus în ceruri, pentru totdeauna. Moaştele ne cheamă să trăim în şi pentru Dumnezeu, ne invită pe drumul desăvârşirii subliniind mereu ajutorul suprem dat de Dumnezeu. Sfinţii, din dragoste pentru oameni, ne permit să vedem drumul pe care ei însişi l-au parcurs. Sfinţii nu suferă de „secretomanie“, ci din contră, permanent arată modul cum s-au nevoit şi scopul după care şi-au orientat nu o clipă, nu o zi, nu un an, nu un deceniu, ci întreaga lor viaţă.

Pe de altă parte, moaştele sfinţilor indică tot timpul altarul, de unde ele s-au împărtăşit cu Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nici un sfânt nu a trăit fără masa cea dumnezeiască, fără Jertfa supremă, fără Darul darurilor şi fără Mana cea cerească. Este suficient aici reliefarea cazului Mariei, sfânta din pustiul Egiptului, care nu a cerut altceva înainte de moarte decât Dumnezeiasca Împărtăşanie. Moaştele s-au adăpat din coasta lui Hristos, iar pântecele lor s-a umplut de Hrana cea cerească. Într-un cuvânt, trupurile lor au agonisit merinde pentru viaţa de veci. Cu alte cuvinte, sfintele moaşte ale sfinţilor vorbesc chiar şi astăzi despre... Hristos!

Credem că acest lucru şi l-ar dori şi sfinţii: să nu căutăm Biserica doar pentru sfintele moaşte, doar pentru icoane plângătoare şi făcătoare de minuni sau pentru simple locuri unde socializăm şi oferim un acatist cu prezumţia că vom fi salvaţi dincolo, ci cu dorinţa acerbă de-al descoperi pe Cel ce S-a descoperit pe Sine, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, ca Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Poate că, la final, interogaţia primordială ar putea avea forma: „Ştiţi cumva biserica unde îl pot găsi pe Hristos?“, iar soluţia întrebării este pe cât de simplă, pe atât de profundă: în toate bisericile...