Despre dedublare, ateism și alte probleme actuale

Cea mai adâncă problemă sufletească ar fi, în opinia lui F.M. Dostoievski, actul de declinare a propriei identități, a acelei calităţi care conferă persoanei umane un caracter unic şi irepetabil. Apoi, atitudinea în cauză trece pe nesimțite în dedublare și nebunie. Îi las pe amatorii de analize psihologice să se delecteze observând evoluţia personajului Goliadkin din romanul Dublul, pe care marele romancier îl zugrăveşte păşind prin toate momentele critice enumerate mai sus. Însă, tot dezastrul sufletesc al eroului începe de la banala, ar părea pentru unii, neasumare a propriei identități, acceptând într‑o anumită împrejurare teribilul, incredibilul gând, care‑i șoptea: „Să mă prefac că eu nu sunt eu, ci altcineva - unul care, să zicem, seamă­nă cu mine și să rămân, deci, indiferent. Adică, nu sunt eu și pace!”

Nu am ales întâmplător acest episod din creația dostoievskiană, ci din dorinţa de a medita asupra cauzelor unui fenomen care din păcate azi se manifestă într‑o nebănuită varietate de forme și nu doar la nivelul indivizilor, ci chiar și al comunităților, cu consecințe dintre cele mai dramatice. Să încercăm doar să ne gândim la ceea ce se întâmplă acum cu identitatea noastră creștină sau cu cea a bătrânului nostru continent, leagănul creștinismului și al unei culturi proprii, ce și‑a tras sevele, necesare actului creator, din dumnezeieştile cuvinte ale lui Hristos. În chip vădit, creștinismul a fost până de curând fibra culturală cea mai intimă a Europei. Dar iată că acest spaţiu a început de ceva vreme să renunțe la propria identitate, afirmând, precum Goliadkin, că de fapt este altcineva; Europa nu (mai) este creștină și pace! Dar ce este? Probabil că o sumă de indivizi care au ales de bunăvoie, din varii pricini, să existe fără iden­titate, cu o identitate vidă. Dar oare este cu putință așa ceva?

Cu mâhnire am văzut expresia acestei stări de lucruri într‑un dialog la Fox News între un reporter ateu și imamul musulmanilor din Anglia. Am putut remarca aici, din atitudinea vorbitorilor faţă de o anume temă morală, faptul că ateul umanist nu va putea avea niciodată vreun ascendent în fața credinciosului, întrucât cel care crede are convingerea fermă că slujește totdeauna unui principiu superior omului. Argumentele ateismului nu vor putea niciodată birui o credință și aș zice cu atât mai puțin o credință neluminată, fanatică. Cum s‑ar putea combate un rău sau chiar o crimă dacă nu propui niște valori superioare? Oare s‑ar putea realiza aceasta prin ateism, care este o negație absolută și o teorie a nimicului? Sau poate prin titratul umanism ateu, care și atunci când propune vreo valoare morală, nu o face în urma vreunei revelații, ci numai într‑un mod secular, preluând‑o dintr‑un creștinism căruia îi refuză transcendenţa?

Observăm cu toții complicata problemă musulmană din spațiul european și ne întrebăm, pe bună dreptate, cum o vor rezolva demnitarii și organismele continentale, mai mult sau mai puțin abilitate. După cum se pare, aceasta nu se va putea rezolva nici prin vreo ideologie socio‑politică, nici prin vreo strategie economică, ci doar prin promovarea în masă a unor valori și a unei credințe superioare, a creștinismului. Se poate afirma, parafrazându‑l pe filosoful Nicolai Feodorov, că programul social al Uniunii Europene ar trebui să fie Sfânta Treime, dacă își dorește cu adevărat rezolvarea tuturor problemelor actuale.

Însă marea interogaţie este: oare cum vor îmbrățișa crești­nismul cu convingere cei care au luptat până mai ieri împotriva lui? Oare va consimți această civiliza­ție a omului fără Dumnezeu să‑și facă metanoia, să lepede spiritul narcisismului ateu în care a crescut și a visat la măreaţa împărăţie pământească și să se reîntoarcă la Hristos? Cine știe, poate că în această mare a problemelor noastre se ascunde și o oarecare iconomie dumnezeiască. Poate că astfel se va trezi adormita conștiință creștină a Europei și se va produce fericita venire în sine a popoarelor bătrânului continent, a căror cultură, o știm cu toții, s‑a clădit exclusiv pe valori creștine. Altminteri nu se poate întrezări cum vor face față acestui val cultural străin, care, subliniez încă o dată, își întemeiază acțiunile pe un set de principii pe care le crede cu tărie a fi de prove­niență divină, așadar mai presus de orice drept izvorât dintr‑o minte omenească. Cu toate acestea, să nădăjduim; orice se poate vindeca prin pocăinţă şi credinţă în Hristos!