Despre detașare

Odată, când avva Isaac stătea lângă avva  Pimen, s-a auzit glasul unui cocoș. Îl întreabă: «Avva, sunt cocoși aici?». El i-a răspuns: „Isaac, de ce mă silești să vorbesc? Numai tu și cei ca tine îi auziți, cel treaz nu are grija lor».” 

Avva Pimen, care de obicei este un ascet calm și plin de înțelegere, de această dată îi reproșează avvei Isaac că nu este suficient de treaz și de aceea aude glasul cocoșilor. Cuvântul bătrânului merge împotriva logicii cu care suntem obișnuiți. Oare nu este firesc ca un om treaz să audă glasul unor cocoși? Despre ce fel de stare vorbește bătrânul aici?

Trezvia, cuvântul consacrat de literatura ascetică pentru a defini această stare, nu este pur și simplu veghere, lipsa somnului biologic, ci este mult mai mult de atât. Trezvia este atenția neîncetată la mișcările sufletului, este o formă de atenție concentrată în interior și, simultan, detașarea radicală față de cele din afară. Marii bătrâni reușesc să își mute privirea cu totul de pe cele ale lumii înspre Dumnezeu. De aici se naște o detașare, ce îi face cu totul imuni la zarva și zgomotul lumii. Cuvântul avvei Alonios este emblematic, cei care trăiesc singuri cu singurul Dumnezeu (Alonios 1) nu mai sunt distrași de gâlceava lumii. Să fii cu adevărat treaz, pentru părinți, înseamnă mai mult decât să te privezi de somn. Să fii treaz înseamnă să ai discernământul necesar pentru a tria rapid toate impulsurile care vin din afară și a te concentra cu totul pe cele necesare. Și ce poate fi mai necesar decât să ai privirea ațintită neîncetat spre Dumnezeu, „ca ochii slujnicelor spre mâinile stăpânilor lor”? 

Trezvia este, așadar, simultan atenție, detașare și discernământ. Un cumul de calități pe care bătrânii deșertului le cultivă în singurătatea lor umplută de prezența lui Dumnezeu. Cei care au dobândit trezvia trăiesc o viață care nu mai este dependentă de condițiile exterioare. Pot viețui la fel de bine în deșert sau în marile aglomerații urbane, pot trăi în solitudine sau în comunități alerte. Și pot face la fel de bine toate lucrurile acestea pentru că trăiesc deja ceea ce noi în general putem doar spera: trăiesc în atmosfera harului lui Dumnezeu, unde dobândesc multă claritate. Limpezimea aceasta îi face de nezdruncinat. 

Un exercițiu esențial pentru dobândirea trezviei este descoperirea gândurilor, o practică obiș­nuită între monahi. Aceasta este încercarea de a prinde fiecare gând care se înfiripează în minte și a-l scoate la lumină, fără menajamente în fața bătrânului tău, în care ai încredere totală. O asemenea practică duce, în timp, la transparență interioară. Mișcările sufletului încetează să mai fie o viermuială neclară și devin tot mai limpede și mai curate. Cei care ajung la această trans­parență, la curăția care permite vederea lui Dumnezeu, nu mai aud cocoșii, adică nu mai aud chemările de sirenă ale acestei lumi.