Despre dor

Cine am fi, dacă nu ne-ar fi dor? Poate că nici măcar pietre. Poate nici măcar drumuri. Și nici pulberea ce acoperă unele drumuri. Eu cred că și acestora le e dor. Pietrelor, de muntele unde și-au petrecut copilăria. Drumurilor, de potecile fără de care n-ar fi ajuns să fie ceea ce sunt. Pulberii drumurilor, de pașii copilăriei multora dintre noi.

Dorul e cel mai încăpător dintre toate cuvintele pe care le știm. Intră toți oamenii care ne lipsesc în el și intră toți anii pe care i-am trăit și toate locurile prin care am trecut. Cea mai apropiată rudă a dorului e dragostea, care se nu­mește nostalgie atunci când e vorba de întâmplări și chipuri din trecut. Nu toți recunoaștem faptul că suntem nostalgici, deși eu, unul, am convingerea că suntem chiar toți. Cu condiția să nu ne fi murit încă inima ce ne bate în piept, iar inimii să-i fi rămas vii câteva gânduri. 

Orice gând al inimii e un început de dragoste. Despre cineva sau ceva de altădată. Despre cineva sau ceva de acum. Poate să-ți fie dor, ba încă foarte intens, de oamenii și locurile care nu-ți lipsesc. Sunt împreună cu tine. Sunt, cel mai adesea, chiar tu. Așa cum tu ești chiar ele și ei. Asta înseamnă iubire.

Acasă e locul de care ți-e cel mai dor. Și asta chiar acasă fiind.

Fără a-ți fi dor aproape că nu poți trăi. Spun aproape, pentru a-mi exprima, în acest fel, mila față de cei ce spun că lor nu le este dor deloc. De ceea ce-a fost. De cei care au fost. Nu le e dor nici de prezent. Cum să le fie, zic ei, dor de ceva care nu le lipsește? Adevărat, prezentul nu lipsește din viața nici unui om de pe pământ. Există însă nenumărați oameni care lipsesc din prezent. Prezentul petrecut înăuntrul unei iubiri permanente este cea mai clară dovadă că numai cui îi este mereu dor de trecut îi poate fi cu adevărat dor de viitor.