Despre fericire, la scriitori și cititori

Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, care spunea că scriitorul este un cititor care îi citește pe cititori, putem afirma că cititorul este un scriitor care îi scrie pe scriitori.

Cititorul care este scriitorul știe bine că fără cititul altor cărți și fără cititul oamenilor care sunt cititorii, începând cu cei ai cărților sale, el n-ar putea să fie scriitor.

 A te bizui doar pe talent înseamnă a nu fi cu adevărat scriitor. Cărțile citite te ajută să fii. Prin cărțile altora ajungi la cărțile tale. Și prin citirea, în permanență, a vieții din jurul tău, a oamenilor, adică a cărților vii care citesc cărțile tale și pe care nu le poți minți nicicum. Doar le răsfoiesc dacă le-ai răsfoit. Pătrund în afunzimea lor doar dacă le-ai căutat, în ce te privește, afunzimile. E o relație de reciprocitate asupra căreia nu poate interveni nimeni.

Cărțile-cititori și cărțile scriitorului își stabilesc ele între ele nivelul de apropiere și înțelegere. Mă citești, te citesc! Te înțeleg, dacă mă înțelegi! Am nevoie de tine numai dacă ai nevoie de mine! Ca în poveștile de dragoste. Chiar despre o poveste de dragoste este vorba.

 Lumina ochilor scriitorului, sub care au crescut, pagină cu pagină, cuvintele, până au devenit carte, pare să-i spună luminii ochilor cititorului: ia-le, sunt ale tale acum, sper să fiți fericiți împreună! E cumva ca în fața altarului, când tatăl își încredințează fiica celui pe care ea și l-a ales de soț, se bucură, dar îl și doare în același timp. Mireasa nu va mai fi fata sa, rămânând, totuși, copilul lui toată viața.

Scriitorul nu mai poate face nimic pentru cuvintele pe care le-a pus în carte, după ce cartea a fost publicată, doar să le poarte de grijă. Nici măcar nu-i poate cere cititorului să-i fie milă de ele. Oricum ar fi, mila este exclusă. Lui ar fi trebuit să-i fie milă când le-a scris. Dar nu de ele, ci de el! Un scriitor care cere milă pentru cărțile sale este un scriitor demn de dispreț. Cărțile știu să se apere singure. Și să-i apere și pe cei care le-au scris, umplându-i, c-o sinceritate ce nu poate fi trucată, de glorie sau de rușine.

Scriitorul care este cititorul îl scrie pe scriitor chiar în timp ce citește cartea acestuia. Își înmoaie condeiul în cerneala închipuirii sale și face portretul autorului cărții. O succesiune de portrete, de fapt. Îi desenează, ca să fim mai expliciți, sufletul, care nu e mereu același, se schimbă de la pagină la pagină, sau de la capitol la capitol, ori îi face o schiță a gândurilor folosindu-se de gândurile proprii.

Poate că cititorul e doar un intermediar. Scriitorul e scris de cărțile pe care le-a scris, dar după aceea, când sunt citite, în mintea fiecărui cititor altfel.

 Atunci când e cazul, și nu e prea des, mințile cititorilor își dau mâna, dacă putem spune așa, și-i scriu pe scriitorii care contează. Ca portretul să fie convingător, e nevoie ca, pe lângă minte, să participe și inima. De cele mai multe ori, ea are ultimul cuvânt!

Dacă e să ne referim la poeți, pot fi de ajuns câteva poezii. Sau numai una. Chiar și câteva versuri, cu condiția ca-n versurile acelea să găsești cuvinte atinse de lumina ochilor lui Dumnezeu. Fericiți astfel de scriitori! Oricât ar părea de mică fericirea acestora, e întotdeauna suficient de mare ca din ea să-și facă și cititorii o fericire numai a lor.