Despre frică

Era vară și eram singur pe câmp. A început dintr-odată să plouă. Îmi plăcea ploaia, dar mi-era frică de tunete. Și, atunci, tocmai asta se-ntâmpla, tuna!
Nu se afla nici un om prin preajmă. Cât vedeai cu ochii, doar ploaia ce cădea din cer, speriată parcă și ea de tunete.
Unde să mă adăpostesc? Și cu cine să împart frica?
Acasă, o împărțeam cu mama, care lua pentru ea partea cea mai mare. Oricât de mică ar fi rămas, însă, partea mea, mie îmi era la fel de mult frică.
Dacă îi dădea vreunui fulger prin gând să prefacă acoperișul casei noastre în scrum?
Veneau fulgerele până în dreptul geamului. Ai fi putut, dacă deschideai fereastra, să le prinzi cu mâna. Dar cine avea un astfel de curaj? Nu îndrăznea nici măcar tata, care nu se speria de ele, să facă asta.
Câteodată, fulgerele păreau să se uite pe geam înăuntru. Îmi închipuiam că după mine. Mă făceam atunci mic de tot, ca să nu mă vadă. Cam cât o furnică. Dacă nu cumva chiar mai mic!
Ar fi trebuit ca frica să mă urmeze, dar ea rămânea la fel de mare. Nu știu de ce. N-am înțeles asta niciodată.
Acolo pe câmp nu era nimeni cu mine. Să fi fost cineva, indiferent cine, mi-ar fi fost mai mult ca sigur rușine să tremur atât de tare.
De tunete și fulgere mi-era doar frică, rușine, nu!
Dar nu din cauza lor tremuram, ci a ploii, care mă udase până la piele.
Bine că nu-mi trecuse prin minte să mă fac mic cât furnica, pentru că mă lua ploaia și mă ducea cu ea în vreo gaură de cârtiță.
Cu toate că nu mă micșorasem deloc, cineva mă luase, totuși, ducându-mă în mijlocul viei din apropiere.
Era o sperietoare de ciori. Mi-a făcut loc sub pălăria ei pleoștită, pe care am asemuit-o, încercând să privesc spre cer, cu tavanul odăii mele de acasă. Așa cum am asemuit mâinile de cârpă ce-mi cuprindeau umerii cu mâinile mamei.
Doar că sperietoare refuza să împărțim frica la doi. O luase ea pe toată.
Semăna cu pălăria tatei pălăria ei.
Doamne, ce bine mi-a fost la pieptul sperietorii! Doar ploaia și noi doi pe tot câmpul, împresurați de fulgere și tunete. Și nu-mi era frică de nimic. Nicăieri, nici măcar acasă, nu m-am simțit vreodată mai acasă ca acolo și atunci!