Despre generozitate și curaj

Patericul egiptean, cartea singuraticilor, a asceților retrași în deșert, oferă uneori adevărate îndreptare de comportament în societate. Ucenicul avvei Teodor a zis: „Odată a venit un vânzător de ceapă și mi-a umplut un vas. Bătrânul zice: «Umple, în loc, un vas de grâu și dă-i-l». Erau două movilițe de grâu, una cu grâu curat și una cu grâu amestecat, iar eu i-am pus vânzătorului grâu amestecat. Bătrânul m-a privit atât de aspru și de supărat, încât de frică am căzut și am spart vasul. I-am cerut iertare, dar el îmi zice: «Ridică-te, nu e treaba ta. Eu sunt vinovat că te-am pus s-o faci». Apoi a intrat, și-a umplut poala cu grâu curat și i l-a dat vânzătorului împreună cu cepele”.

Această scurtă istorie este emblematică pentru modul în care Părinții deșertului înțelegeau relația cu aproapele. Poate că cea mai sugestivă imagine care ar putea ilustra aceste relații este cea a monahului Nicolae Steinhardt, cel care vorbea de­spre „boieria lui Hristos”. Acesta este modelul ultim, Hristos Cel care dăruiește fără rezervă, „clătinat și îndesat”. Sărăcia sau bogăția nu au nimic de-a face cu generozitatea, care este în mod fundamental o atitudine a inimii. Generozitatea nu ține de ceea ce ai, ci de ceea ce ești. În definitiv, atunci când oferi, împărtășești ceva din tine. Tocmai de aceea, la Părinții deșertului și după aceea în întreaga tradiție monastică există obiceiul ca bătrânii să ofere câte ceva „ca binecuvântare”. Adică să însoțească harul binecuvântării cu un obiect oarecare. Atunci însă când împarți ceva cuiva, indiferent de relația ta cu el, oferi ce ai mai bun. Este un gest de noblețe și de prețuire a aproapelui. Avva Teodor de la Ferme ține așadar să ofere negustorului grâu din cel mai bun. Adică să dea un preț cinstit. Nu caută foloase ascunse, nu încearcă să înșele nici pe aproapele și nici propria sa conștiință. Se poartă boierește, asemenea lui Hristos, dă fără rezerve și fără să țină seama de sine. Iar eroismul unui asemenea gest crește cu cât sărăcia este mai mare. Pentru un pustnic, eroismul acesta ține de normalitatea cotidiană.
Istoria însă nu se oprește aici. Finalul este poate mai important decât prima parte. Capacitatea avvei Teodor de a-și asuma el responsabilitatea pentru puți­nătatea fratelui este punctul culminant al întregii povestiri. Până la urmă, amplitudinea duhovnicească se dovedește printr-o inimă largă, ce poate cuprinde în ea însăși lumea întreagă. Când avva Teodor îi spune fratelui „Eu sunt vinovat”, se pune, prin exemplul său, împotriva unei lumi care caută cu orice prilej scuze; care încearcă să găsească justificări dintre cele mai puerile pentru orice. Dacă în majoritatea apoftegmelor îl vedem pe avva Teodor ca pe un bătrân plin de înțelepciune și discernământ, de această dată el ni se arată ca un om generos, care se risipește pentru ceilalți cu toate că s-a retras din lume și, mai ales, un om curajos, căruia nu îi este frică să își recunoască și chiar să își înfrunte puținătatea. Ba mai mult, un om care știe să ia asupra lui, atunci când este cazul, greutatea și responsabilitatea de pe umerii aproapelui.