Despre genurile minore și disciplinele neglijabile

Ciudată preocuparea, une­ori chiar obsesia, de a construi clasamente în toate domeniile.

În sport are sens. Sunt campionate și alte com­petiții, există sisteme de punctaj, în șah avem coeficientul ELO, în tenis clasamentul ATP, respectiv WTA, criteriile sunt clare și simple.

Dar în artă? Cel mai mare poet, al doilea cel mai mare poet, al treilea... Ba, ca să sune mai spectaculos, vorbim despre cel mai bun film al tuturor timpurilor sau cel mai tare prozator din Australia de Sud-Est... După ce criterii, când percepția operelor artistice este prin definiție subiectivă, iar românul, înțelept și mucalit deo­potrivă, a stabilit demult că „Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”?

Pasiunea pentru topuri a dat naștere, inevitabil, și la categorisiri de ansamblu. Vorbim, de pildă, despre genuri minore. În literatură, bunăoară, ar fi vorba despre SF sau despre umor. Poate fi catalogat Isaac Asimov drept un scriitor al unui gen minor? Dar Ilf și Petrov?

Nu, nu există genuri minore, exceptând poate experimentalismele. Dar ceea ce era odată experiment poate deveni ulterior un gen foarte serios și profund. Când Constantin Brâncuși a inventat sculptura modernă, non-figurativă, simbolică, puțină lume l-a luat în serios, iar vameșii americani au decretat „Pasărea în spațiu” drept non-artă și, ca urmare, au încadrat-o la trafic de metal, purtător de taxe vamale în consecință. Românul nu s-a lăsat, a dat în judecată statul american și a câștigat, în cel mai răsunător proces din zona culturii, iar astăzi este considerat un titan al artelor plastice.

Ceea ce există, desigur, sunt opere mai valoroase și unele mai puțin valoroase, și asta în toate artele, chiar dacă judecata rămâne totuși subiectivă. Aici, criteriul e dat de confirmarea în timp. Sunt, e drept, domenii în care valoarea, validată în timp, e mai frecventă decât în altele. Dar există totuși, de pildă, și muzică simfonică de slabă calitate, chiar și la marii compozitori, după cum există compoziții remarcabile în jazz, canțonete sau rock, ca să nu mai vorbim despre muzica populară. Un fenomen similar privește materiile școlare. Tacit, se consideră că matematica, limba și litera­tura română, eventual istoria, sunt discipline esen­țiale - în mare parte pentru că sunt discipline de examen, drept care părinții sunt frenetici în a-și determina copiii să le stăpânească exemplar -, în schimb, fizica, chimia ori geografia sunt privite ca mai puțin importante, iar restul materiilor de studiu sunt văzute ca neglijabile, de umplutură - exceptându-i firește pe cei care vor să profeseze în respectivele domenii. Sau vor tot părinții. „Ce-i mai înnebunesc pe copii cu desen, muzică ori sport?”

De multe ori, din păcate, profeso­rii înșiși consideră că predau mate­rii minore și, sub presiunea generală obsedată de evaluările națio­nale, bacalaureat și intrarea la facultate, acceptă să dea note „din burtă”, că tot nu contează.

Contează! Nu pentru examene, ci pentru formarea elevilor ca oameni. Cum să fie sportul o disciplină neglijabilă când romanii au stipulat, cu milenii în urmă, că avem nevoie de „Mens sana in corpore sano”, iar la olimpiadele antice grecești participa toată lumea, inclusiv o somitate a științei precum Pitagora?

Cum să n-ai nevoie de legile perspectivei și de armonia culorilor? Cum să fii om întreg fără să știi măcar lucruri elementare despre ritm, armonie și game muzicale?

Încurajați copiii să învețe orice! Că sigur nu se fac toți matematicieni.