Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Despre modele şi criza valorilor

Despre modele şi criza valorilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 06 Sep, 2022

Așezămintele sociale din feluritele tipuri de societăţi şi comunităţi umane s-au rezemat şi se reazemă pe coloanele propriilor valori. Acestea ţin în echilibru sau chiar în înaripată volumetrie şi fiinţare construcţiile acestea ale căror contururi, dimensiuni şi substanţă sunt percepute de vederea gândului, cu măsura minţii. De bună seamă, de tăria coloanelor depinde soliditatea edificiului social. Adulmecarea şi depistarea valorii nu sunt o chestiune doar de intuiţie, inspiraţie şi cu atât mai puţin întâmplare. Selecţia şi, mai ales, fructificarea valorii au devenit de mult ştiinţă şi artă, în acelaşi timp. Coloanele, ca să-şi împlinească menirea, trebuie aşezate la locul lor. De aceea societăţile şi comunităţile umane au purces la rânduirea acestora pe baza anumitor criterii precise şi riguros concepute. S-a realizat acest lucru capital pentru progres mai empiric în zorii omenirii, dar, odată cu evoluţia istorică, procesul de decantare înţeleaptă a valorilor a ajuns a fi tot mai cerebral, elaborat şi cu o cuantificare care să nu lase lucrurile în ţinutul inefabil al impresiei, ci să îngăduie o cântărire cât mai exactă, după legi ale ştiinţei, dar şi ale şcolii vieţii, într-o împreunare cât mai armonioasă. Toate acestea se regăsesc în ceea ce s-a consacrat a fi scara valorilor. Cu cât situarea pe trepte, la locul cuvenit, a valorilor individului într-o societate a fost mai ferită de subiectivităţi păgubitoare, cu atât mai multe au fost şansele de a avea un mediu social trainic, cu funcţiuni optime, adică împlinitor al celor ale firii. Din observarea timp îndelungat a acestui fenomen s-a ivit poate zicerea cea plină de tâlc că „omul sfinţeşte locul”. Da, o face, nu rareori chiar sacerdotal, dacă este aşezat la locul lui, acolo unde are prielnicia dezvoltării fericite a potenţialităţilor şi astfel şi putinţa valorificării atât pentru dânsul, cât şi pentru comunitatea căreia îi este parte. Această plasare în câmpul social se înfăptuieşte potrivit unei scări a valorilor respectate.

Scara de valori a fost şi este o permanenţă a istoriei umanităţii dincolo de diferitele modele de organizare socială. Criteriul cel dintâi este cel al meritului şi vocaţiei. De asta, de­sigur, societăţile în care viaţa curge firesc, necunoscând mari tulburări, fracturi dramatice şi unde rânduiala valorilor este realitate, au reputaţia unor alcătuiri umane meritocratice. Meritul se bucură în asemenea lumi de prețuire şi acesta duce la bun sfârşit lucrarea lui roditoare, generând prosperitate. Nu se poate însă vorbi de respectarea în absolut a scării valorilor, de existenţa sa şi, mai cu seamă, de funcţionarea la cei mai înalţi parametri. Intervin, cu siguranţă, factori perturbatori, care dereglează în mersul lor mecanismele cele mai fine. Dar o societate conştientă de interesul ei nu abdică niciodată de la principiile, le-aş zice sacrosante, ale scării valorilor. Înstrăinarea de merit, de valoare, nu duce decât la adâncirea crizei morale, alienează societatea în întregul ei, creează acea stare de „greaţă” invocată de Sartre, evident cu un alt înţeles.

Oamenii, coloanele de reazăm solid, nu mai sunt în astfel de societăţi selectaţi prin ceea ce reprezintă ei ca valoare, formaţie, ci după origine socială, apartenenţă politică şi abia în ultimul şi cel mai neînsemnat rând după merit.

Scara de valori, cu dreapta ei cumpănă, nu e pândită doar de primejdiile ideologizării oarbe, ci şi de căderile morale din societăţile care nu recurg, cel puţin declarativ, la criteriile ideologice şi de partid în privinţa resursei umane. Aici, însă, arivismul, puterea banului, clientelismul pun serios în discuţie scara tradițională de valori. Fără să o nege principial, aceste societăţi o ignoră cu nonşalanţă, aruncă la gunoi mecanismul promovării valorilor ieşit dintr-o sinteză istorică. Pe criterii cu totul străine valorii, au loc promovările în prim planul societăţii. Modelele clasice dispar văzând cu ochii, apar, prin promoţii zgomotoase, comerciale, deşănțate, modelele cele noi, lipsite, din păcate, de substanţă valorică, ideatică, umanistică, necutreierate defel de fiorul sacralităţii şi de duhul creaţiei. Se întâmplă ceea ce-mi spunea în 1995, într-un interviu la „Oleacă de taifas”, emisiunea mea de televiziune din acei ani, Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Impresia mea, din ce în ce mai puternică este că pretutindeni au cam dispărut modelele”. Şi mai departe: „N-aș fi zis vreodată că se ajunge atât de repede la o desacralizare în ceea ce priveşte exemplaritatea. Întotdeauna o să avem nevoie de cineva mai bun decât noi”. Aceste pătrunzătoare şi înţelepte remarci, veritabile psihanalizări, se nutreau din ceea ce savantul trăia şi resimţea a se petrece cu răsunet sufletesc dureros în societatea românească postcomunistă şi ceea ce înfloreşte buimac în România de azi. Cărturarul reflecta lucid asupra fenomenului cu o firească îngrijorare privitoare la soliditatea așezământului național, primejduit chiar de pierderea cultului valorilor în lumea românească de azi. Valori și modele există încă destule în România, dar parcă sunt pierdute într-o ceață. Despre asta s-a glosat la „Masa umbrelor”, în psalmodierea „cântecului amintirii”, în memoria Maicii ­Benedicta, academicianul Zoe Dumitres­cu-Bușulenga. Candela neuitării marelui om de cultură arde la Mănăstirea Văratec grație măicuțelor Eufrosina și Pimena, care i-au fost inegalabile gazde vreme de mulți ani, aproape o viață. În conclavul din această vară din grădina de pe una din culmile line ale chinoviei nemțene am văzut cum se ivește un fir al speranței. Alături de vorbiri de ținută m-a impresionat mărturisirea unei studente din Iași, de la Litere. Cu o franchețe cuceritoare și o curăție a neprihănirii a pledat pentru nevoia tinerei generații de a avea modele de statura cărturarului înveșnicit la Mănăstirea Putna. Cuvântul acesta al frăgezimii și entuziasmului vârstei a cuprins și un îndemn la cunoaștere, fără de care nu poți păși în universul fascinant al modelelor spre a te cuprinde de învățăturile cele formatoare de destin. Zicere miezoasă din care se desprindea urgența croirii unei căi, aș zice regală, așternută înaintea tinerilor. S-ar ivi astfel șansa de a rezidi pe coloane dăinuitoare societatea noastră. Ne rugăm smerit să pogoare peste noi gândul înțelept și ziua binecuvântată.