Despre o bancă ferită de riscul falimentului

În Duminica a XXII-a după Rusalii, Biserica Ortodoxă poposeşte în faţa unei frumoase parabole rostite de Domnul Hristos. Cunoscută de mulţi şi înscrisă în calendar ca Pilda bogatului nemilostiv, textul de 13 versete reprezintă, precum majoritatea pildelor rostite de Hristos, o povestioară simplă, uşor de reţinut, ce pare să ne atragă atenţia asupra existenţei unei justiţii divine. O dreptate ce se lasă aşteptată până la sfârşitul acestei vieţi pământeşti, un verdict pe care îl dorim cu toţii, pentru toţi, bun.

Din păcate, nu este bun pentru toţi, şi fragmentul mai-sus menţionat ne stă mărturie. Un bogat ajunge în iad, iar un sărac, Lazăr, în „sânul lui Avraam“ (v. 22). Mai întâi, de ce bogatul nu are nume? Din delicateţe nu i se dă numele? Pentru că Iisus vrea să protejeze identitatea aceluia? Sau pentru că el nici nu a avut o existenţă concretă, ci este doar o plăsmuire a povestitorului, simbolizând pe toţi bogaţii nemilostivi? Posibile şi aceste variante. Mai probabilă este varianta că bogatul, eroul negativ al pildei, nu are nume pentru că nu se învrednicise să aibă unul. Pentru că numele este mijlocul relaţionării cu un altul. Pentru că bogatul nu se făcuse demn de a fi chemat de Tatăl ceresc. El nu putea fi strigat de Dumnezeu la El, pentru că faptele săvârşite în viaţa sa nu îl recomandau pentru vieţuirea în sălaşul celor drepţi.

Dar de ce fapte se face vinovat bogatul? Care sunt acuzaţiile aduse lui? Bogăţia? Porfira, visonul sau petrecerile? Nu, ci egoismul. Dezinteresul faţă de ceilalţi. Uitarea de Dumnezeu şi de semeni. Astfel, vom înţelege de ce săracul are un nume, Lazăr. Pentru că „Lazăr“ înseamnă în limba ebraică „Dumnezeu este în ajutorul meu“. Acesta este şi motivul pentru care săracul îi simbolizează pe cei care, lipsiţi de multe, neputincioşi, nefericiţi, îşi ridică privirea spre cer căutând mila lui Dumnezeu. Lazăr nu este icoana săracilor sau a cerşetorilor. Şi nici a bolnavilor, a neputincioşilor sau oamenilor care se mulţumesc cu puţin (Lazăr poftea să se sature din „cele ce cădeau de la masa bogatului“ - v. 21). Nu, bietul Lazăr este prototipul omului simplu care ştie că tot ajutorul este doar la Dumnezeu. Şi în necazuri şi supărări nu blestemă, nu înjură, nu judecă, nu invidiază, nu doreşte răul nimănui, nici măcar al celui ce poate să-i facă bine şi nu îi face. Aşadar, nu avem voie să cădem în capcana „bogaţii în iad, săracii în rai“. Ar fi prea simplu. Ne-am dori sărăcia, am uita de muncă, de responsabilităţile care ne ocupă mare parte a zilelor noastre şi am trăi o viaţă cu lipsuri. Numai că aceasta ar fi o delăsare, o expresie a lenei, un dispreţ faţă de Creator, Care ne-a poruncit să lucrăm. Deci, nici sărăcia, nici bogăţia nu sunt virtuţi în sine.

Care sunt sfaturile primite de noi prin această pericopă? Sunt foarte multe. Să le expunem succint. 1. Istoria vieţii noastre nu se încheie aici. Lazăr este în sânul lui Avraam, iar bogatul în chinuri, în iad. 2. Odată plecaţi din această lume, nu mai putem face nimic pentru mântuirea noastră. Bogatul cere inutil lui Avraam, ba ajutorul lui Lazăr, ba trimiterea unor semne pentru cei rămaşi în viaţă, rudele sale. Părintele poporului evreu îi spune nefericitului: „între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi“ (v. 26). 3. Dincolo, în veşnicie, conştiinţa noastră este limpede şi realizăm ce am făcut greşit, recunoaştem pe cei pe care i-am ignorat. Bogatul îl vede pe Lazăr (v. 23), îl ştia de când era la poarta sa şi aştepta pomana lui, îşi aminteşte că l-a trecut cu vederea, neajutându-l în nici un fel. 4. Nu avem voie să folosim argumente de genul „nimeni nu s-a întors de dincolo ca să cred“. Iată, bogatul şi fraţii lui ar fi aşteptat un astfel de semn pentru a adera la credinţa în înviere. „Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi (v. 29-31). Adică, avem Sfânta Scriptură, Părinţii Bisericii şi preoţii. Trebuie să ne adăpăm din aceste izvoare pentru a înţelege ce va fi după încheierea călătoriei noastre pe acest pământ. Mai mult, cuvântul lui Avraam se referă şi la noi. Nu căutăm noi explicaţii naturale pentru orice? Nu am devenit noi incapabili să primim o minune, să o acceptăm? „Nu se poate, trebuie să existe un raţionament logic!“ „Nu, nu s-a vindecat prin mila lui Dumnezeu, sigur i-a dat un doctor un medicament sau a ţinut regim sau... cine ştie?“ Dumnezeu face minuni cu fiecare dintre noi. Să nu fim orbi! 5. Trebuie să îi ajutăm pe cei sărmani. Cei care poftesc la firimiturile ce cad de la masa noastră, dar nimeni nu le dă. Suntem invitaţi la milostenie, la ajutorarea celor săraci. O miluire responsabilă, un sprijin constant, folositor celuilalt. Căci, dacă dăm un ban crezând că am făcut milostenie, indiferent cui dăm şi cât de rar, ne înşelăm. Trebuie să ajutăm. Cât mai des. Cui? Celor care au nevoie. „Să asude milostenia în mâna ta înainte de a-l alege pe acela căruia să i-o dai.“ (Didahia celor 12 Apostoli) Nici să testăm la infinit corectitudinea celuilalt. „Un om s-a înduioşat de un cerşetor ce stătea în frig şi i-a dat haina sa. Acela a vândut haina şi a cumpărat băutură. Binefăcătorul l-a văzut şi s-a posomorât. Dar, în noaptea aceea, Hristos i-a apărut în vis şi l-a întrebat: Vezi ce bine îmi stă? S-a liniştit omul şi a înţeles că milostenia sa avusese rod: pe Hristos ajutase, nu pe beţiv.“ Aşadar, cum spune proverbul „cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută“. De altfel, o reluare a unui sfat biblic: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună.“ (Proverbe XIX, 17) Atunci, dacă faptele noastre bune înseamnă creditarea lui Dumnezeu, nu ar fi bine să depunem zilnic la o „bancă“ ferită de riscul falimentului?